05/mart/2010 O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (2/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

2/5 

Să zăbovesc un pic, în această cronică, (…) asupra modului publicării în volume a Undelor scurte şi să întreb, chiar dacă nu mă aştept la răspuns, în ce măsură parcimonia selecţiei textelor ţine de responsabilitatea autoarei şi în ce măsură, de responsabilitatea editorului. Eu însămi nu voi putea dovedi cu argumente infailibile, dar înclin să cred că, în ce are mai criticabil, cu mari pierderi pentru propria autenticitate, ediţia reflectă partizanatele de la Humanitas.

În cuvintele înainte ale volumelor, Monica Lovinescu invocă lipsa de rost şi de hârtie care a determinat-o să nu dea la publicare în format de carte toate cronicile literare, prea multe după părerea sa, scrise, vreme de trei decenii, în vederea lecturii bisăptămânale la microfonul radio. Nu ştiu (şi e meseria mea de istoric literar să-i respect alteritatea ireductibilă) cum e cu lipsa de rost din punctul de vedere al autorului. Dar economia de logistică, dacă s-a pus cumva problema aşa în discuţiile preliminare cu editorul, contravine celor mai elementare principii ale restituirii unei opere fundamentale, cu atât mai mult când rostul ei (de cercetare filologică) se vrea convertirea, în premieră, a lui verba volant în scripta manent

Am mai comentat, fără menajamente, şi ediţia făcută de Aula a cronicilor lui Manolescu, de asemenea operă critică fundamentală, care a structurat pe criteriu estetic aceiaşi treizeci de ani literatură structuraţi etic de Monica Lovinescu, şi care, la tipărirea în volume, a fost redusă de echipa de redactori la un fel de pomelnic generaţionist. Unele defecte de producţie editorială pe care le-am reproşat redactorilor Listei lui Manolescu nu se regăsesc, e adevărat, în ediţia Humanitas a Undelor scurte. De pildă, Humanitas nu distorsionează cronologia cronicilor. Dar o răreşte şi rărirea – când nu ai de unde din altă parte recupera întregul – poate deveni încă şi mai gravă.

Cronicile lui Manolescu nereproduse în ediţie rămân disponibile în colecţiile revistelor, prin urmare, pierderea lor pe drumul către retipărire nu e definitivă. Se vor mai face, bineînţeles, şi alte ediţii, care să aducă la loc ce s-a rătăcit în cea dintâi, stârnind, probabil, alte obiecţii, dar din alte motive, încă neexperimentate până acum (e firescul şi justificarea de „rost” a ediţiilor succesive ale marilor opere). Există o arhivă radio sistematică şi completă la Europa liberă, echivalentă colecţiilor de periodice, atât de uşor de găsit la bibliotecile publice? Există o arhivă personală de manuscrise ale Monicăi Lovinescu? Poate că nu am fost eu îndeajuns de atentă, dar nu i-am auzit pe cei care îi administrează memoria să fi adus vorba, la ceas de doliu, despre îndatoririle, care le revin în primul rând lor, de restituire a integralei operei.

Lipsa hârtiei, pentru care, în economia încă centralizată la începutul anilor nouăzeci, chiar şi editurile cele mai repede prospere puteau lesne acuza vinovaţi generici (preşedintele comunist al ţării, guvernul care a confiscat revoluţia, cutare ministru al culturii etc.) să nu devină, la sfârşitul tranziţiei, o tristă metaforă pentru pierderile irecuperabile din partizanat al restituirii filologice. Pentru că şi tranziţia postcomunistă duce, iată, către limpezirea aceluiaşi ideal (de descendenţă filozofică liberală) de autonomizare, pe criterii specifice, a profesiilor în raport cu interesele politice de tot felul. Sau de – acesta e cuvântul – depolitizare.

O depolitizare, ce-i drept, relativă (dar tot relativă va fi şi pe mai departe, dat fiind că rămâne expresia autocontradictorie a unei inevitabile relaţii cu politicul, pe care o poţi doar nega prin atitudini şi doctrină, nu şi anula ontologic sau ignora ca şi cum n-ar fi şi nu ţi-ar face zile negre), ei, bine, o depolitizare, ce-i drept, relativă, forţând limitele dicibilului de atunci, mult mai inflexibile decât cele de azi (paralela dintre limitele a ce se putea spune în totalitarism cu ce se poate spune într-o lume democratică e doar o figură de stil, pentru că, în determinările lor de profunzime, cele două tipuri „peratologice” rămân incomensurabile), o depolitizare, ce-i drept, relativă, cum începusem să zic, reuşiseră, în a doua jumătate a anilor 1960 şi scriitorii şi criticii literari care au pariat – asumându-şi nişte riscuri – pe autonomia esteticului.

E meritul Monicăi Lovinescu de a fi realizat racordul metonimic dintre problematizările specifice ale criticii literare de întâmpinare şi reflecţia morală, socială şi politică despre răul totalitar comunist. Text şi context, detaliu purtător de semnificaţie proprie şi plan general care forţează interpretări diferite, componentă cu pretenţii şi drept de autarhie şi sistem care ameninţă mereu să o reintegreze, aceasta a fost perspectiva din care a urmărit autonomizarea literaturii pe criteriu estetic, sesizând şi aducând la cuvânt dramatismul înfruntărilor de forţe opuse pe graniţa dintre literar şi extraliterar, pe care critica (doar) estetică poate că nu va fi avut nici curajul, dar, mai ales, nu avea metode analitice să spună ce e cu ele. La drept vorbind, nici azi nu avem metode analitice şi, de aceea, nici nu ne dăm seama cât sunt de interesant de cercetat.

Să dau un singur exemplu (foarte cunoscut, de altfel, dar încă insuficient studiat documentar) de stihie frontalieră care a determinat, pe relaţia dintre text şi context, profilul agonal-eroic al literaturii estetice scrise în totalitarismul comunist. Cenzura. Două comentarii ale Monicăi Lovinescu mi se par relevante şi ca îndreptăţire de critică judecătorească, dar şi ca metodologie care ar merita adusă la zi. Probabil că de aici va trebui să înnodăm firele cu trecutul în studiile postcomuniste de istorie a literaturii române postbelice. În Unde scurte, cenzura de la Bucureşti este frecvent criticată, dar criticată în principiu, fără probe şi fără aplicaţie analitică, pentru că documentele incriminatorii erau, bineînţeles, nedisponibile. Monica Lovinescu găseşte însă ocazia comentariului pe text şi document în versiunea necenzurată (sau des-cenzurată) apărută pentru prima oară la Paris în 1969 a romanului Maestrul şi Margareta de Bulgakov, traducerea restituind în paranteze secvenţele care fuseseră cenzurate în ediţia moscovită, cu greu apărută şi aceea, în 1966, la mai bine de un sfert de secol de la scrierea cărţii.

Este o premieră analitică pentru critica românească, cu o concluzie care tulbură şi obligă la redefinire mult mai subtilă disjuncţia mecanică dintre directeţe şi încifrare: „Funcţionarii cenzurii sunt supuşi unui adevărat chin. Cum să desluşeşti sensul unei metafore? Cum să descifrezi umorul coroziv? Cum să califici o pată de culoare dintr-o pictură abstractă? Cum să vânezi aluzia dintr-o proză în care totul pare aluzie şi poate să nu fie? Cum să aplici schemele diurne pe o literatură fantastică? Cum să ştii ce trebuie admis şi ce nu? Şi atunci, într-o reacţie de apărare, uneori de furie, tai totuşi. Ceva. Să nu se zică că n-ai tăiat. Regimul ţi-a pus în mână foarfecele, nu? Pentru ce, dacă nu spre a te servi de ele? De foarfecele acestea ţine pâinea şi liniştea. În clar-obscurul coborât peste un peisaj artistic luminos şi limpede, tai în neştire” (Unde scurte, vol. 1, p. 331). (va urma)

Publicitate