G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

09/febr/2010 George Friedman: predicţii geopolitice pentru secolul XXI (3/4)

Când Ankara şi Varşovia vor face legea

(Quand Ankara et Varsovie feront la loi

Le XXIe siècle s’achèvera sur un nouveau conflit mondial dont la Pologne, la Turquie et le Mexique, devenus grandes puissances, seront les principaux acteurs. La vision du politologue américain George Friedman.

preluat din revista Courrier international nr. 1000, ianuarie a.c.

L’auteur : George Friedman est le patron de STRATFOR, une entreprise de veille stratégique qu’il a créée en 1996 et dont les analyses sont très souvent reprises dans les médias. Le texte que nous publions est un extrait de l’avant-propos de son nouveau livre, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century.

** (3/4)

La Pologne redeviendra une grande puissance

Il y a ensuite la Turquie, qui est actuellement la dix-septième économie mondiale. Chaque fois qu’a émergé un grand empire islamique, il a été dominé par les Turcs. L’Empire ottoman s’est effondré à la fin de la Première Guerre mondiale, laissant place à la Turquie moderne. Mais la Turquie est une plate-forme stable au milieu du chaos. Les Balkans, le Caucase et le monde arabe au sud sont tous instables. La Turquie verra son influence s’accroître à mesure qu’augmentera sa puissance – son économie et son armée sont d’ores et déjà les plus puissantes de la région.

Il y a enfin la Pologne. La Pologne n’est plus une grande puissance depuis le XVIe siècle. Mais elle en redeviendra une. Deux facteurs militent en ce sens. Le premier est le déclin de l’Allemagne. L’économie allemande est forte et continue de croître, mais elle a perdu le dynamisme qui l’a portée durant deux siècles. Par ailleurs, la population allemande va décliner de façon spectaculaire au cours des cinquante prochaines années, ce qui sapera un peu plus sa puissance économique.

Le second facteur, c’est que les Alle­mands chercheront à éviter une troisième guerre avec la Russie lorsque celle-ci fera pression sur la Pologne. Les Etats-Unis soutiendront toutefois la Pologne en lui fournissant une aide économique et technique massive. Les guerres, quand elles ne ravagent pas un pays, stimulent la croissance économique, et la Pologne deviendra la puissance dominante dans une coalition d’Etats alliés contre la Russie. Le Japon, la Turquie et la Pologne seront chacun confrontés à des Etats-Unis encore plus sûrs d’eux-mêmes qu’après la seconde chute de la Russie. Cela créera une situation explosive. Les relations entre ces quatre pays auront un impact déterminant sur le XXIe siècle et finiront par entraîner une nouvelle guerre mondiale. Cette guerre ne ressemblera à aucun des conflits précédents, car elle sera menée avec des armements qui pour l’instant relèvent de la science-fiction. Ce conflit du milieu du XXIe siècle sera la conséquence directe des forces dynamiques apparues dans les premières années du nouveau siècle. 

Reclame

9 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

09/febr/2010 Cum va colabora Bucureştiul cu noul preşedinte de la Kiev?

Cum va colabora Bucurestiul cu presedintele promoscovit de la Kiev

Iulian Anghel

Relatiile cu Romania nu se vor modifica fundamental dupa castigarea alegerilor de catre prorusul Viktor Ianukovici, dar subiectul aderarii acestei tari la NATO si la UE va fi uitat cel putin pentru cinci ani, lucru de care Bucurestiul va trebui sa tina seama. Insa, mai pragmatic decat predecesorul sau, Viktor Iuscenko, Ianukovici va avea un discurs mai putin nationalist, lucru care ar putea sa ajute relatiile dintre cele doua tari, crede fostul ministru de externe, Adrian Cioroianu.

Relatii reci

Ucraina este cel mai mare vecin al Romaniei, dar relatiile economice sau politice dintre cele doua tari nu au excelat niciodata. Faptul ca Bucurestiul l-a sustinut pe „presedintele portocaliu” Viktor Iuscenko, ca a sprijinit public aderarea acestei tari la NATO si la UE nu a avut efecte practice concrete.

Schimburile economice dintre cele doua tari sunt mediocre – 460 de milioane de euro in primele zece luni ale lui 2009, adica cu ceva mai mult decat schimburile comerciale dintre Romania si Moldova (411 milioane de euro), insa incomparabil mai mici decat schimburile comerciale cu Bulgaria (1,7 mld. euro) sau cu Ungaria (3,7 mld. euro). Si acest lucru in ciuda faptului ca Ucraina este o tara cu 47 de milioane de locuitori, fata de cei sase milioane de locuitori ai Moldovei. (foto Moscow Times)

Schimbarea de la Kiev nu aduce nimic nou

Se vor imbunatati relatiile bilaterale acum ca la Kiev va fi un presedinte apropiat Moscovei?

„Si cand aceste relatii pareau mai bune lucrurile nu s-au miscat fundamental. Intre presedintii Iuscenko si Basescu nu a fost rezolvata problema combinatului de la Krivoi Rog (in care Romania a investit deja 800 de milioane de dolari si pentru a carui conservare a alocat anual bani de la buget – n.red.) sau a canalului Bistroe. Haga a dat dreptate Romaniei in procesul delimitarii platoului continental, iar, din pragmatism, Ianukovici nu cred ca va redeschide problema, asa cum a facut-o contracandidata lui, Iulia Timosenko. Insa, tot din pragmatism, el va accelera, probabil, lucrarile la Bistroe, pentru ca vede in aceasta problema strict una economica, iar Romania va trebui sa gaseasca o strategie de raspuns”, afirma Cioroianu.

Fostul ministru de externe spune ca mai inainte de a vorbi despre o evolutie a relatiilor romano-ucraiene trebuie stabilita agenda discutiilor si, in primul rand, agenda economica, stiut fiind ca economia Ucrainei depinde, in mare parte, de cea a Rusiei.

Pe de alta parte, afirma el, situatia politica se va schimba. Ucraina, care reprezenta pilonul Parteneriarului Estic (incheiat in mai 2009 de UE cu tari din fostul spatiu sovietic) va deveni un pilon decorativ.

Victoria lui Ianukovici va intari prezenta Rusiei la Marea Neagra. Rusia va incerca sa aduca Ucraina in Uniunea vamala Rusia-Belarus-Kazahstan (realizata anul trecut). Mai mult, victoria lui Ianukovici va fi prezentata de Rusia drept o victorie a sa, lucru care va avea ecou puternic in Republica Moldova si in Georgia (se stie ca, dupa Iuscenko, presedintele Saakasvili este urmatorul pe „lista neagra” a Moscovei).

– text publicat în Ziarul financiar, 09 februarie a.c. 

9 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

09/febr/2010 Naufragiul utopiei comuniste – cronică de carte

Mircea Morariu despre volumul „Despre 1989- Naufragiul utopiei„, de Vladimir Tismăneanu

 Comunismul ca utopie şi ca încercare de a asigura securitatea perfectă, comunismul ca doctrină salvaţionistă, comunismul ca dictatură atât „asupra corpului politic cât şi asupra celui biologic”,  comunismul ca „set de axiome ideologice cu valoare şi ambiţii universal explicative”, intelectualii şi comunismul, intelectualii şi felul în care au reacţionat ei în momente cheie ale istoriei şi ale agoniei şi ale sfârşitului comunismului- în 1956, în 1968 şi în 1989- diferenţele de reacţie dintre inteligentsia  românească şi cea din alte ţări din Europa de Est, cum au încercat unii dintre supravieţuitorii nomenclaturii comuniste să justifice, în luări de poziţie publice, Revoluţia română din 1989 sau cvasirevoluţia, cauzele ei şi socialismul dinastic, ce a însemnat la începutul verii anului 1989 şi ce semnificaţie are 20 de ani mai târziu demonstraţia dramatică a studenţilor chinezi, înăbuşită în sânge în Piaţa Tienanmen,  iată câteva dintre temele principale ale articolelor şi interviurilor politologului Vladimir Tismăneanu, reunite în volumul intitulat Despre 1989- naufragiul utopiei, apărut în anul 2009 la Editura Humanitas.

Cauzele căderii regimurilor comuniste, după principiul dominoului, în toamna- iarna anului 1989 sunt, neîndoielnic, de ordin politic şi economic. „Sistemul- notează Vladimir Tismăneanu- ajunsese la epuizare etică. În 1989 sunt evidente eşecul sistemului, nonreformabilitatea sa incurabilă, degenerescenţa”. „Anul 1989- continuă politologul- reprezintă o punte între trecut şi viitor, o deschidere către incertitudini şi deopotrivă către certitudini, o despărţire de un trecut”. Revoluţiile au fost unele „anticomuniste, de factură civică. După decenii de agresiune a statului împotriva spaţiului public, ele au restabilit distincţia dintre ceea ce aparţine guvernământului şi ceea ce ţine de domeniul individului”. Revoluţiile din 1989 au creat „spaţiul necesar manifestării şi aplicării valorilor democraţiei liberale”. Iar pentru intelectuali, acelaşi an coincide cu sfârşitul unui misionarism egocentric şi narcisist. „Anul 1989- scrie Vladimir Tismăneanu- a fost un moment de grandoare şi un moment de sfârşit al sublimului intelectualilor est- central europeni”. Chiar şi în cazul atipic al Revoluţiei române, în primele zile de după 22 decembrie, o seamă de intelectuali, precum Doina Cornea, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Gabriel Andreescu sau Victor Rebengiuc– ca să-i citez pe cei menţionaţi în carte de Vladimir Tismăneanu- apar în faţă, sunt împinşi de noua putere deja controlată de Ion Iliescu pe faimoasa listă a Consiliului FSN, tocmai fiindcă noua putere era conştientă de faptul că prin numele cu pricina ar fi putut dobândi o oarecare legitimitate. Ceva vreme mai încolo, aceşti intelectuali încep să înţeleagă ce se întâmplă, părăsesc, din proprie voinţă, organismele în care au fost înscrişi doar din raţiuni de imagine, sau sunt pur şi simplu eliminaţi deoarece noii deţinători ai manetelor realizează că rolul lor s-a sfârşit, că nu mai au nevoie de ei. Iată, bunăoară, în cartea mea Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe (Editura Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu”, Bucureşti, 2009), marele actor, ajuns vicepreşedinţe al CPUN, povesteşte cum în februarie 1990, tripleta Ion Iliescu, Petre Roman şi Silviu Brucan i-a propus să înscrie FSN ca partid politic, tocmai spre a proteja noua formaţiune de acuzaţia că era una de esenţă neocomunistă. Tot acolo, Caramitru detaliază etapele în care s-a produs propria lui „dezvrăjire”.

În concepţia lui Vladimir Tismăneanu, în România, de abia după 1996, revoluţia anticomunistă a izbutit să stabilească distincţia dintre ceea ce aparţine guvernământului şi ceea ce ţine de domeniul autonomiei individului. „Primii şase ani ai postcomunismului românesc au fost pierduţi din punctul de vedere al depăşirii trecutului” . Dar nu doar în intervalul dintre 1989 şi 1996 se găsesc elemente specifice ale situaţiei din România, ci şi în felul în care şi-au înţeles şi ratat intelectualii rostul în 1956 ori 1968.

S-a discutat mult în literatura de specialitate unde se situează, din punct de vedere istoric, momentul zero al începutului sfârşitului comunsimului, clipa în care a început „naufragiul utopiei”. Unii autori vorbesc despre anul 1975 şi semnarea Actului final de la Helsinki, alţii despre rolul jucat de alegerea ca Papă, în 1978, a cardinalului polonez Karol Vojtyla, devenit Ioan Paul al II lea, o a treia categorie despre apariţia Solidarităţii în august 1980. Vladimir Tismăneanu socoteşte că după aşa- numitul Raport secret, prezentat de Nikita Hruşciov de la tribuna Congresului al XX lea al PCUS, „comunismul nu a mai fost acelaşi”.  Primele unde de şoc ale Raportului s-au simţit în Polonia, însă în Ungaria ne confruntăm cu adevărata revoluţie şi cu trezirea intelectualităţii. „Mişcările de revoltă din Ungaria încep prin redescoperirea filonului antitotalitar al stângii democratice”- scrie politologul. Şi tot el subliniază că „în analiza anului 1956 trebuie accentuat rolul intelectualilor critici în lupta pentru sfera publică. Ei rup cu leninismul, merg mai departe spre un marxim neleninist şi apoi, dincolo de de acesta, prin redescoperirea democraţiei, ajung la ceea ce ideologii oficiali numeau liberalism putred, stihie mic- burgheză  sau anarhism”. Tismăneanu merge până acolo încât afirmă că „Revoluţia Maghiară a fost iniţiată şi condusă de intelectuali. În acest sens se anticipează anii’68,’80 şi’89”.  Din păcate, în România anul 1956 este unul ratat cum ratat va fi anul 1968. „În 1968, pentru PCR, a te îndoi de socialismul lui Ceauşescu, Maurer, Mizil şi Iliescu echivala cu o gravă maladie mintală”. În 1968, în ţara noastră se construieşte „eşafodajul stalinismului naţional”.

Din păcate, la 20 de ani după decembrie 1989, încă ezităm şi gâfăim. Vorbim mult şi facem puţin. Nu ne cunoaştem îndeajuns trecutul, viitorul e ceţos. Avem un deficit de memorie ce se repercutează asupra capacităţilor de previziune. De fapt, despre rolul memoriei înţeleasă drept garant al viitorului vorbeşte cartea Despre 1989- Naufragiul utopiei.

_______________________

text publicat în revista Familia din Oradea

9 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

09/febr/2010 Politica Rusiei în Caucazul de Nord (2/2)

Caucazul de Nord – politica de forţă sau cea de mediere ?

Gabriela Ioniţă

(2/2; prima parte a apărut ieri, 08/febr/2010)

S-a zvonit că iniţial postul de curator al Caucazului de Nord ar fi fost oferit prim-viceprim-ministrului pentru Jocurile Olimpice, Dmitri Kozak, dar acesta după cum era de aşteptat, a refuzat. Potrivit şefului Administraţiei prezidenţiale  de la Kremlin, Serghei Naryshkin, în fişa postului lui Alexandr Hloponin figurează „nu numai lupta cu militanţii islamişti, dar în primul rând lupta cu starea de înapoiere economică a regiunii, şomajul în masă, criminalitatea economică şi corupţia”, remarcând că alegerea a luat în considerare faptul că  Hloponin dispune de o vastă experienţă în afaceri şi în serviciul public. Kremlinul aşteaptă de la împuternicitul său rezultate privind îmbunătăţirea situaţiei economice, dar în calitate de trimis oficial Hloponin va trebui să demonstreze competenţe asociate cu personalul de lucru, de cooperare cu organele de drept, aşa cum reiese din declaraţia lui Naryshkin.

Deşi reputaţia de manager eficace a lui Hloponin e un atu necontestat, analiştii s-au arătat destul de sceptici privind şansele sale de a avea rezultate notabile. Majoritatea au admis însă că rezultatele misiunii sale depind foarte mult de măsura în care trimisul preşedintelui Medvedev va şti să se impună în faţa liderilor locali. În principal în faţa lui Ramzan Kadyrov. Pentru că, după cum bine se ştie, liderul cecen se vrea la rândul său un lider regional şi are propriile sale contacte la Kremlin sau în Duma de Stat. Mai mult, acesta şi-a arătat în mai multe rânduri disponibilitatea de a face ordine în regiune. Desigur, cu nerostita dar implicita condiţie ca Rusia să asigure o finanţare, din ce în ce mai costisitoare a acestui tip de strategie.O altă opinie exprimată în rândul analiştilor politici susţine că numirea lui Hloponin seamănă mai degrabă cu trimiterea în zonă a unui pompier de serviciu, fostul guvernator al Krasnoyarsk-ului trebuind să încerce o mediere pe fondul unor reforme economice şi să aibă grijă ca focarul din zonă să nu capete dimensiuni apocaliptice. Pe de altă parte se consideră că Kremlinul urmăreşte să combată spiritul de clan în Caucazul de Nord, drept pentru care încearcă să numească în poziţiile de decizie din zonă oameni necontroversaţi şi neasociaţi cu republicile caucaziene.

Numai că percepţia este că aceste numiri seamănă mai degrabă a exil şi a soluţie de compromis. Iar doritorii nu au făcut coadă de aşteptare la uşile Kremlinului. Potrivit analistului politic Evgheni Minchenko, dacă situaţia din zonă nu va cunoaşte îmbunătăţiri, puterile depline acordate lui Hloponin fac din acesta un ţap ispăşitorşi exonerează autorităţile de la Moscova de responsabilităţi. Cât de viabile pot fi reformele economice într-o zonă în care banii şi armele sunt la putere ? Sau mai exact cu ce costuri o astfel de strategie ar avea şanse ? Dacă ar exista o singură cauză a violenţei în această zonă, poate că o cale spre normalitate ar fi mai uşor de găsit. Dar, la ameninţările gherilei islamiste şi crimelor forţelor de ordine comise în numele luptei antiteroriste, se adaugă reglările de conturi mafiote şi tradiţia caucaziană de „răzbunare a sângelui“. „Banditismul” în acest context nu reprezintă în ochii populaţiei o crimă, ci mai degrabă o chestiune de tradiţie şi obligaţie socială pentru bărbaţii tineri, precum şi o formă de rezistenţă socială şi naţională. La aceasta mai trebui adăugat faptul că membri ai reţelelor teroriste internaţionale inspectează în mod regulat grupările insurgente din aceste republici şi le furnizează arme şi explozibil. În Caucazul agrar, lipsit de industrie şi dependent de sprijinul Moscovei, apartenenţa la gherilă a devenit o perspectivă de viitor pentru mulţi tineri. Sau un mijloc de a scăpa de hărţuiala poliţiei, care îi ridică şi uneori îi omoară pe cei bănuiţi de simpatii islamiste, chiar dacă nu există dovezi ale săvârşirii unei infracţiuni. Când vorbim de Rusia, chiar la nivel general, corupţia din poliţie şi proasta administrare au făcut din organele de ordine un „bau-bau” monstruos în ochii populaţiei. Nu e greu de înţeles în acest caz cum sunt percepute organele de ordine într-o zonă turbulentă precum Caucazul de Nord. Timur Akiev, analist al ONG-ului Memorial din Nazran, susţine că Rusia ar fi greşit când a lăsat forţele de ordine să pună capăt mişcării separatiste cecene, fapt ce a făcut din ideologia islamistă cel mai puternic element de coagulare socială, exportat cu succes şi în republicile vecine.

Între timp, ideea de independenţă a micilor republici caucaziene nordice s-a transformat într-un proiect islamist al unui mare emirat. Anticipând că, dacă situaţia continuă în trendul actual, Rusia s-ar putea trezi fără Caucazul de Nord, Kremlinul a decis să schimbe modul de abordare. La o analiză a situaţiei actuale, Cecenia, Inguşetia şi Daghestan nu pot fi separate, indiferent din ce unghi sau domeniu privim. O viziune şi o politică unică de gestionare a situaţiei e benefică şi chiar mai uşor de implementat. Aplicată greşit însă va fi un catalizator important al tendinţelor separatiste. Deocamdată însă e prematur de concluzionat.

_________________________

text publicat în Cadran politic, nr. 70, februarie a.c.

9 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

08/febr/2010 Ucraina – după alegeri; consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici

Ucraina – o portocală mai puţin

Adrian Cioroianu

(fragment*; pentru textul integral, vezi aici)

(…) Victoria lui Ianukovici clarifică şi totodată complică situaţia ţării sale. Chiar dacă nu e atît de pro-rus pe cît spun adversarii, el este încă şi mai puţin pro-occidental.

Ianukovici e un pragmatic. În următorul lustru (cel puţin) nu se va mai pune problema apropierii Ucrainei de NATO (acesta fusese pariul major al lui Iuşcenko). În fapt, Ucraina se va apropia de Rusia, în sfera de influenţă pe care Moscova o reconstruieşte febrilă de un deceniu. În Occident s-a comentat puţin constituirea Uniunii vamale Rusia-Belarus-Kazahstan (în 2009); dar pentru Moscova aceasta reprezintă una dintre marile sale victorii geopolitice din ultimii 20 de ani. Iar pasul următor va fi încercarea de aducere a Ucrainei în această uniune (care-i un alter nomen pentru dominaţia Rusiei în “vecinătatea imediată”– cum e numit la Moscova spaţiul ex-URSS). Prin poziţia sa, Ucraina are o importanţă strategică pentru Rusia. Kievul e chiar pe falia sferelor de influenţă: Washington/Bruxelles de-o parte, Moscova de alta. (foto AFP, Le Figaro, 16 ianuarie a.c.)

 

Viktor Iuşcenko n-a fost cel mai bun preşedinte european al epocii sale, dar nici cel mai slab; marea sa neşansă a fost că victoria sa s-a suprapus, în 2004, cu o perioadă în care ambiţiile (şi presiunea) Rusiei erau în creştere Puţină istorie: Rusia albă (Belarus), Rusia mică (Ucraina) şi Rusia ca atare reprezentau cele trei republici slave din fosta URSS, cu aproape 73 de procente din populaţia totală (la nivelul anului 1990); prin comparaţie, cele cinci republici preponderent musulmane din Asia Centrală aveau abia 18 procente. Atrăgînd Belarusul şi Kazahstanul (cea mai mare republică central-asiatică) în Uniunea vamală pe care o controlează, Rusia a semnalat că aici doar un element mai lipseşte: Ucraina. Politica dură a lui Putin faţă de Iuşcenko a arătat că Moscova nu era pregătită – nici politic, nici militar, nici psihologic – să piardă controlul asupra acestei republici.

Cîteva consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici: i) în primul rînd, repet, Rusia va face tot ce poate pentru a atrage Ucraina în Uniunea R-B-K (pentru “a o readuce la locul ei”, cum ar spune Putin). Economia Ucrainei (…).

* textul integral va fi publicat joi 11 februarie a.c. în revista Dilema veche şi, ulterior, pe GEOPOLITIKON.

8 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

08/febr/2010 Politica Rusiei în Caucazul de Nord (1/2)

Prezentăm în cele ce urmează o analiză privind politica Rusiei în Caucazul de Nord semnată de Gabriela Ioniţă – jurnalistă din Iaşi, redactor la periodicele TOP Business şi Cadran politic, specializată în politică internaţională şi animatoare a blogului http://gabrielaionita.wordpress.com – EURAST

Caucazul de Nord – politica de forţă sau cea de mediere ?

Gabriela Ioniţă

(1/2)

La douăzeci de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice, Caucazul de Nord pare mai mult ca oricând un teritoriu al nimănui. Exacerbarea tendinţelor separatiste însoţite de conflictele inter-etnice şi creşterea indicelui de islamizare au făcut ca în Cecenia, Inguşeţia şi Daghestan atentatele, răpirile, asasinatele să facă parte din agenda fiecărei zile. Până în prezent, autorităţile de la Moscova s-au dovedit incapabile să găsească o soluţie viabilă de rezolvare a situaţiei. Politica de forţă s-a dovedit ineficientă şi chiar contraproductivă, ducând la crearea unei spirale a violenţei.

Necesitatea unei noi abordări şi a unei noi strategii pentru ceea ce jurnaliştii au numit metaforic „mormântul puterii Rusiei” se impunea cu prioritate. Deşi găsirea unei soluţii definitive pentru o zonă măcinată de conflicte cu rădăcini istorice pare mai mult decât improbabilă. Recent, preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, a decis crearea Regiunii federale a Caucazului de Nord şi l-a numit pe fostul guvernator al teritoriului Krasnoiarsk (Siberia), Aleksandr Hloponin, reprezentantul său în această regiune. Conform strategiei Kremlinului, Regiunea federală a Caucazului de Nord, a opta regiune federală rusă, îşi va avea centrul administrativ în oraşul Piatigorsk. Din această regiune vor face parte republicile Daghestan, Inguşetia, Kabardino-Balkaria, Karaceaevo-Cerkesia, Osetia de Nord, Cecenia şi teritoriul Stavropol. În districtul federal de Sud, în conformitate cu textul decretului va rămâne Republica Adîgheia, Calmîchia, regiunea Krasnodar, Astrahan, Volgograd şi regiunea Rostov.

Imediat după numirea sa, Aleksandr Hloponin le-a declarat jurnaliştilor din Rusia că „În Caucazul de Nord nu sunt probleme care nu pot fi rezolvate”. O declaraţie pe cât de optimistă, pe atât de pripită şi hazardată am spune. Caucazul nordic se confruntă de mai multe luni cu o intensificare a violenţelor, rebeliunea islamistă, ale cărei rădăcini provin din cele două războaie care au devastat Cecenia în anii 1990 şi la începutul anilor 2000, arătându-se din ce în ce mai agresivă. Vidul de putere, creat ca urmare a incapacităţii autorităţilor federale de a gestiona situaţia, a oferit extremismului islamic un teren extrem de fertil pentru manifestare. Legea terorii impusă de wahabiţi pare mai puternică decât strategiile Kremlinului. Atacurile sau exploziile frecvente vizează în special forţele de ordine şi responsabilii din aparatul de stat. Cinci poliţişti au fost ucişi la începutul acestei luni în urma unui atentat sinucigaş comis împotriva unui post de poliţie din capitala Daghestanului, Mahacikala. Insurgenţii islamişti au revendicat deasemenea şi atentatul asupra trenului Nevski Express. O singură privire aruncată pe statistica realizată de Stratfor ne arată că în anul 2009 numărul incidentelor din Caucazul de Nord poate figura în top alături de conflictul din Afghanistan: 786 de atacuri (2009) vs 898 (în primele 7 luni din 2009), iar numărul victimelor a crescut de la 914 în 2008 la 1263 în 2009. Într-un astfel de context, o declaraţie precum cea menţionată mai sus, făcută de către viceprim-ministrul şi trimisul prezidenţial în nou înfiinţata regiune, nu poate fi considerată decât lipsită de realism.

Discuţiile privind noua strategie pentru Caucazul de Nord şi speculaţiile privind persoana noului emisar al Kremlinului au început în noiembrie, anul trecut, când preşedintele rus Dmitri Medvedev a menţionat în discursul său despre Starea Naţiunii că situaţia în Caucazul de Nord ar fi mai puţin gravă dacă sfera socială şi cea economică ar fi mai dezvoltate, atrăgând atenţia că nivelul corupţiei şi al spiritului de clan în regiune este fără precedent. Medvedev a trecut de la strategia de forţă şi de la declaraţiile belicoase prin care cerea forţelor de ordine „lichidarea fără milă a teroriştilor” la o strategie a medierii cu accent pe latura socială şi economică. El a cerut Guvernului să elaboreze un set de măsuri eficiente pentru rezolvarea problemelor din regiune şi să găsească o persoană care să fie responsabilă de situaţia din regiune. Potrivit unor membri ai Dumei de Stat, măsurile demarate de preşedintele Medvedev sunt doar provizorii, până la conturarea unui plan clar de acţiune ce ar viza reglementarea gravelor probleme din regiune în decursul următorilor cinci-şapte ani. (va urma)

_______________________

text publicat în Cadran politic, nr. 70, februarie a.c.

8 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , | Lasă un comentariu

08/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (2/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

(2/6)

GO:  Victor Ponta este în continuare în politică, cu mari perspective, iar dumneavoastră aţi demisionat. 

AC: Poate că spre deosebire de dînsul eu nu mă plictisesc în afara politicii, am ce face şi nu am nevoie de Parlament pentru a mă simţi folositor sau activ. Repet, nu e Ponta răul cel mare. Eu nu am demisionat din cauza lui Ponta. Am demisionat din cauza unor demagogi ca Ludovic Orban ş.a. – care mi-au reproşat că “am fost de partea lui Tăriceanu” în partid şi s-au răzbunat dîndu-mi pe lista PNL pentru europarlamentare un loc pe care ştiau că nu-l voi accepta. Iar eu intrasem în politică pentru a da jos Guvernul Năstase şi PSD-ul de la putere! Ulterior, am fost membru într-un guvern care, deschis sau nu, era susţinut de PSD. Apoi am văzut PSD-ul guvernînd cu PDL-ul, apoi am văzut PNL-ul aşteptînd să guverneze ba cu PSD-ul, ba cu PDL-ul şi mi-am dat seama că în politica românească orice este posibil, orice şi opusul acestui orice în acelaşi timp. 

GO: Dar care sînt tinerii din politică în care dumneavoastră aveţi încredere?  

AC: Sînt mulţi. Eu nu-s pesimist în ceea ce priveşte politica românească. Nu m-am retras pentru că aş fi dezgustat. În politică există oameni meritorii în ceea ce fac, după cum sînt oameni care nu ar merita nici măcar să ambaleze marfa într-o băcănie. La mine a fost, dacă vreţi, o decizie cvasi-egoistă, pentru că, repet, sînt cîteva cărţi pe care mi-aş dori să le scriu, şi pentru un profesor pînă la urmă ele rămîn. Şi vă daţi seama, după ce ai fost ministru, e bună şi-o “vacanţă”; după care te poţi întoarce sau nu. Contează, cred, să faci un lucru atît timp cît ai plăcere. Eu am avut o miză reală în 2002, cînd am intrat în politică, să dăm PSD-ul jos de la putere. Am avut o miză reală în 2005, cînd am fost în prima garnitură de români din Parlamentul European. Am avut o miză reală în 2007, cînd România a devenit membru al UE şi eu am fost propus ministru. Acum cred ceea ce credeam şi în 2002: la noi, un partid – dacă rămîne două mandate la putere – e cangrenat. E mai bine să se schimbe. Puterea de prea multe ori îi corupe pe români. 

GO: Însă acela a fost un moment de ruptură în imaginea lui Adrian Cioroianu. Deodată nu mai eraţi doar cel pe care îl citim săptămînal în „Dilema veche“, ci şi acel personaj care joacă Hora Unirii cu fular galben în piaţă la Iaşi pe 24 ianuarie. 

AC: Probabil. Dar aici există nuanţe: nu toată lumea ne vede la fel şi nu are aceleaşi aşteptări de la noi. Unii, ca dvs., ar fi dorit să mă vadă pe mai departe numai în Dilema; alţii s-au bucurat să mă vadă alături de PNL (am fost cu Stolojan, Fenechiu ş.a. la Iaşi, pe 24 ianuarie ’03 – dar azi n-aş mai paria că Stolojan sau Fenechiu chiar sînt liberali autentici). În plus, eu nu am nevoie de un partid ca să joc Hora Unirii. Am jucat-o şi în acest an, am fost invitat într-o şcoală generală la Bucureşti, nu am mai avut fular de partid la gît, dar nu mi-a fost jenă să joc Hora Unirii pe 24 ianuarie. Am umblat ceva prin lumea asta şi i-am văzut pe americani, pe francezi cum îşi trăiesc istoria… Noi deseori ne jenăm. Unde vă dau dreptate este că, într-adevăr, de multe ori la noi sărbătorile tind să fie politizate, dar altfel vă spun deschis că am o mare plăcere să mă duc în şcoli, în licee, în facultăţi şi să le vorbesc tinerilor despre istorie. Tinerii au ajuns să se sperie de Istorie ca materie. Au impresia că Istoria înseamnă numai date, nume etc. “Ce ne facem? Nu dăm bacul la istorie. Mai bine dăm la geografie“ – spun unii. „Să avem ore puţine de istorie!“ – spun alţii. Mi se pare o manieră de a spăla creierele pentru că Istoria este, pînă la urmă, parte din identitatea şi din conştiinţa ta ca om. De fapt, Istoria este o poveste care poate fi spusă şi frumos.  (va urma)

8 februarie 2010 Posted by | Intelo | , , | Lasă un comentariu

08/febr/2010 George Friedman: predicţii geopolitice pentru secolul XXI (2/4)

Când Ankara şi Varşovia vor face legea

(Quand Ankara et Varsovie feront la loi

Le XXIe siècle s’achèvera sur un nouveau conflit mondial dont la Pologne, la Turquie et le Mexique, devenus grandes puissances, seront les principaux acteurs. La vision du politologue américain George Friedman.

preluat din revista Courrier international nr. 1000, ianuarie a.c.

L’auteur : George Friedman est le patron de STRATFOR, une entreprise de veille stratégique qu’il a créée en 1996 et dont les analyses sont très souvent reprises dans les médias. Le texte que nous publions est un extrait de l’avant-propos de son nouveau livre, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century.

** (2/4)

La seconde guerre froide s’achèvera comme la première

Les changements qui mènent à une nouvelle ère sont toujours terriblement soudains, et les vingt premières années de ce nouveau siècle ne feront pas exception. La guerre entre les Etats-Unis et l’islamisme touche déjà à son terme, et le prochain conflit est d’ores et déjà en vue. La Russie est en train de recréer son ancienne sphère d’influence, et cette sphère finira forcément par poser des problèmes aux Etats-Unis. Les Russes vont progresser vers l’ouest à travers la vaste plaine d’Europe du Nord. Mais ils se heurteront à une OTAN sous domination américaine dans les trois pays baltes – Estonie, Lettonie et Lituanie – ainsi qu’en Pologne. Il y aura d’autres points de friction en ce début du XXIe siècle, mais c’est cette nouvelle guerre froide qui sera le théâtre le plus explosif lorsque la guerre entre les Etats-Unis et l’islamisme sera terminée.

Les Russes ne peuvent que tenter de réaffirmer leur puissance, et les Etats-Unis ne peuvent que tenter de s’y opposer. Mais, au final, la Russie ne pourra pas l’emporter. A long terme, ses graves problèmes intérieurs, son déclin démographique et ses infrastructures médiocres menacent la survie même de ce pays. Cette seconde guerre froide sera moins effrayante et beaucoup moins mondialisée que la première mais s’achèvera de la même manière : par l’effondrement de la Russie.

Beaucoup prédisent que le prochain grand rival des Etats-Unis n’est pas la Russie, mais la Chine. Je ne suis pas d’accord, pour trois raisons. D’abord, lorsque l’on regarde attentivement la carte de la Chine, l’on s’aperçoit que c’est un pays extrêmement isolé géographiquement. Avec la Sibérie au nord et l’Himalaya et la jungle au sud, ainsi qu’une population majoritairement concentrée dans la partie orientale du pays, l’expansion territoriale n’est pas chose aisée pour les Chinois. Ensuite, la Chine n’est plus une grande puissance maritime depuis des siècles, et il faut du temps pour bâtir une marine de guerre. Enfin, il y a une raison plus profonde pour ne pas avoir d’inquiétude à propos de la Chine : c’est un pays foncièrement instable. Chaque fois que la Chine s’ouvre au monde extérieur, les régions côtières connaissent la prospérité, pendant que la grande majorité des habitants de l’intérieur demeurent dans la misère. Cela génère tensions, conflits et instabilité. Cela conduit aussi à prendre des décisions économiques pour des raisons politiques, avec le gaspillage et la corruption qui s’ensuivent. Ce n’est pas la première fois que la Chine s’ouvre au commerce extérieur, et ce ne sera pas la dernière fois qu’elle plongera pour cette raison dans l’instabilité. Ce ne sera pas la dernière fois non plus qu’une personnalité comme Mao surgira pour couper le pays du monde, répartir la richesse – ou la pauvreté – et recommencer le même cycle une fois de plus. Certains pensent que la tendance de ces trente dernières années va se poursuivre indéfiniment. J’estime pour ma part que le cycle chinois va entrer dans sa phase suivante et inévitable au cours de la prochaine décennie. Loin de représenter un rival, la Chine est un pays que les Etats-Unis vont s’attacher à renforcer et dont ils s’efforceront de maintenir l’unité afin d’en faire un contrepoids à la Russie. Le dynamisme économique actuel de la Chine ne présume en rien de sa réussite à long terme. Vers le milieu du siècle, d’autres puissances émergeront, des pays que l’on ne considère pas comme de grandes puissances aujourd’hui mais dont je m’attends à ce qu’ils s’affirment au cours des prochaines décennies. Je songe particulièrement à trois d’entre eux. Le premier est le Japon, deuxième économie mondiale et la plus vulnérable parce que extrêmement tributaire de ses importations de matières premières. Le Japon, qui a un passé militariste, ne restera pas la puissance mineure et pacifique qu’il a été. Il ne le peut pas. Confronté lui aussi à des problèmes démographiques et hostile à toute immigration de masse, il sera contraint d’aller chercher de la main-d’œuvre à l’étranger. Les faiblesses du Japon l’obligeront à infléchir sa politique. (continuarea – mîine)

8 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

07/febr/2010 Ultima oră: Viktor Ianukovici, viitor preşedinte al Ucrainei – potrivit exit poll

…rezultatele exit-poll-ului naţional la Kiev, la încheierea votului:

Viktor Ianukovici – 48,5%;

Iulia Timoşenko – 45,5%.

– reportaj video Associated Press –

7 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

07/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (1/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

(1/6)

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

GO: În 2002 eram student în anul I la Jurnalistică. Mi-aţi oferit atunci un autograf, mi-aţi acordat un interviu. Adrian Cioroianu era un tînăr intelectual, scria la revista „Dilema“, ulterior transformată în „Dilema veche “. Avea un succes uriaş la publicul feminin. De ce nu i-a fost suficient să îşi urmeze drumul de intelectual?

AC: Succesul de care vorbiţi este o noutate pentru mine ca realitate, dar nu ca şi clişeu. Dat fiind că eu nu am scris nimic special pentru publicul feminin, mi se pare nedrept faţă de bărbaţii care poate mă citesc şi ei – fie în Dilema, fie în altă parte.

GO: S-a şi păstrat.

AC: Clişeul s-a păstrat. Mă bucură cînd apare numele meu în clasamente ale vînzărilor de carte – în rest, presă mondenă nu consum şi, sincer să fiu, nu dau doi bani pe cei care-şi exhibă viaţa acolo. Nu cred că un om normal caută succes feminin sau masculin. Pînă la urmă, ca intelectuali, noi intrăm în dialog preponderent cu raţiunea oricărei fiinţe umane, indiferent de sexul ei. Cît priveşte cealaltă întrebare, pentru mine politica activă a fost o provocare. Invitat fiind spre un partid (de unii lideri liberali, în 2002), am considerat că politica ea însăşi are nevoie de o dimensiune intelectuală. Din păcate, tocmai asta nu domină acolo şi mi-au trebuit cîţiva ani să accept eu însumi acest lucru.

GO: Intelectualii par disidenţi în politică.

AC: Da, de cele mai multe ori şi, indiferent de partid, intelectualul este văzut ca un fel de disident. Repet : indiferent de partid. Priviţi cine ţine prima pagină a ziarelor astăzi, dintre politicieni. Cîţi intelectuali vedem acolo ? Pe de altă parte, în momentul în care noi ne-am cunoscut, în 2002, cred că eram asistent sau lector la Istorie, la Bucureşti. Au trecut anii şi permiteţi-mi să precizez că din 1993 pînă azi, indiferent dacă am fost senator, parlamentar european sau ministru, cartea mea de muncă a rămas în Universitate. Din iunie 2008 am devenit profesor plin, iar asta te obligă la a-ţi menţine contactul cu studenţii, dar şi la anumite cărţi, la anumite cursuri, drept care am zis că e timpul să fac o pauză cu politica. În noiembrie 2008 nu am mai candidat pentru parlamentul nostru – doream să revin în parlamentul european, dar unii “colegi liberali” ajunşi par hasard la conducere nu au fost de acord. Din păcate, la noi politica nu reprezintă propriu-zis o provocare intelectuală – precum pregătirea unui curs sau scrierea unei cărţi. Iar eu caut provocări intelectuale, nu scaune calde. Oricum, vedeţi că orice vid se umple acolo; nu a rămas cineva neînlocuit în politică. Măcar eu, nemaidorind să candidez pentru parlamentul naţional, am invitat în PNL un rector de universitate din Timişoara şi i-am cedat locul (actualul senator Robu, un om de ispravă). Sincer, m-am gîndit că o pauză nu mi-ar strica pentru că sînt cîteva cărţi pe care doresc să le scriu în aceşti ani. Politica să rămînă şi pentru alţii.

 GO: „Nu mai pot suporta ca oameni precum Victor Ponta să reprezinte viitorul în politică”. Asta declaraţi în 2003. Vă reconsideraţi afirmaţia aceea?

AC: Nu. Doar că acum e mai rău. Atunci Ponta era un obraznic şi atît. Acum Ponta s-a maturizat şi mi se pare relativ decent, dar viitorul pare a fi de partea unor politicieni gen Honorius Prigoană, Monica Ritzi, Norica Nicolai sau Ludovic Orban – indivizi care vorbesc mult şi nu spun nimic. Să vă povestesc ceva amuzant despre dna Ritzi: prin toamna lui 2007 eram ministru şi ea mi-a trimis o “scrisoare deschisă”, ceva populist, gen “ce face MAE pentru românii” din cutare ţară, iar ministerul i-a răspuns, dar eu nu doream să intru într-un epistolar public (ea asta urmărind). Şi o sun: “dragă dnă Ritzi, unde să vă trimit răspunsul?” – am întrebat-o. Ceea ce pe ea a blocat-o. Mi-a spus că nu se aştepta s-o sun, că a primit sarcină de la partid să-mi scrie, că să-i răspund pe adresa partidului… ba mai bine pe adresa cabinetului ei… ba că de ce nu-i răspund prin presă… În mintea ei era o varză. Ea s-a dovedit de fapt la fel de bună în politica externă ca şi în cheresteaua scenelor pentru festivaluri. Faptul că asemenea creaturi politice ajung în partide e un minus pentru politica românească.

GO: Dar dvs. nu aţi putut schimba nimic.

AC: Poate că am schimbat un centimetru spre bine. Mi-aş fi dorit să fi schimbat măcar vreo zece metri. (va urma)

7 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

07/febr/2010 Alegeri în Ucraina: Iulia Timoşenko doreşte rejudecarea procesului de la Haga cu România (2/2)

Insula Şerpilor, un sîsîit în discursul electoral al Iuliei Timoşenko

(partea a II-a şi ultima – pentru prima parte, click aici)

Filip Vârlan, 04 febr. a.c.

Există în politică o paradigmă ce nu se dezminte niciodată de apariţia şi concretizarea ei în momente cheie. Este vorba de nevoia de a improviza la faţa locului. Aceasta devine un gest cu atât mai necesar cu cât personajul ce recurge la ea se află într-o postură delicată. Cursa prezidenţială din Ucraina nu i-a scutit pe nici unul dintre candidaţi de asemenea ipostaze. După ce apele s-au decantat şi turul doi bate la uşă este absolut normal să ne fi obişnuit cu declaraţii şoc[1]. Bunăoară, pe 3 februarie a.c. (exact la un an de la sentinţa tribunalului) Iulia Timoşenko, cotată cu 27.2% imediat după Viktor Ianukovici cotat cu 31.5%, promite să angajeze Ucraina în revizuirea deciziei de împărţire a zonelor economice din Marea Neagră între Ucraina şi România în cazul câştigării alegerilor. Precizarea trebuie privită cu rezervele de rigoare. În fond desfăşurătorul campaniei electorale o arată ca una din ultimele încercări de a câştiga electorat. Ceea ce frapează însă sunt direcţiile în care bate această idee şi beneficiile aferente.

Eventualul câştig de cauză al Ucrainei într-o la fel de eventuală redeschidere a dosarului ar însemna o victorie morală extrem de consistentă pentru politica regională ucrainiană. Ca atare, în cazul exploatării zăcămintelor s-ar contura două avantaje nete. (foto: AFP)

Unul dintre ele ar fi un pas în suplimentarea propriilor resurse de gaz, petrol sau hidrocarburi. În urma crizei declanşate la începutul lui 2009, când Gazprom a încetat livrările complete de gaz către Ucraina, s-a produs o fisură importantă a încrederii pe care clienţii o aveau în capacitatea celor doi giganţi, Gazprom din partea Rusiei respectiv Naftogaz din partea Ucrainei de a-şi rezolva problemele pentru a putea respecta clauzele contractuale în privinţa asigurării necesarului de gaz. Afectate de această situaţie au fost şi Ucraina şi Europa. Problematica conflictului dintre cei doi giganţi depăşea logica unui simplu incident apărut în perioada unui anotimp nefast în care este mai multă nevoie de energie termică decât în oricare perioadă a anului. Întinsă pe o perioadă mai lungă, disputa permanentă asupra preţurilor şi termenelor de livrare a erodat constant şi sigur nădejdea marilor consumatori de gaz de a vedea finalizate neînţelegerile ce subminau atingerea unui echilibru economico-financiar şi politic. Anumite rapoarte au indicat pierderi ce depăşeau 1 miliard de dolari pentru Gazprom plus pierderi substanţiale pentru segmente ale economiei ucrainiene în care prezenţa gazului este obligatorie în procesul industrial. Aşadar, mai multe zăcăminte ar însemna mai multă linişte şi încredere.

Cel de-al doilea avantaj ar fi acela că imaginea Ucrainei în ochii instituţiilor şi grupurilor de interese occidentale ar căpăta o aură înălbită de siguranţa cu care s-ar putea prezenta în faţa Vestului odată ce ar dovedi mai multă coerenţă şi putere în politicile energetice. Ori, se ştie foarte bine că în spatele oricăror posibile negocieri de aderare la UE se aşază, printre altele, reforma continuă, seriozitatea şi respectarea termenelor. Ideea de bază este că, în ciuda eşecurilor înregistrate de-a lungul multiplelor crize ale gazului, în care plata sincopată a datoriilor către marele furnizor Gazprom a etichetat Kievul drept ineficient şi neserios atunci când e vorba de plăţi, câştigarea unui surplus de combustibili gata de exploatat ar aduce consecinţe benefice.

În acest caz, ar fi o bilă albă pentru puterea de convingere şi atitudinea proactivă atât de necesare în relaţiile cu UE.  

Rămâne de văzut în ce măsură  Iulia Timoşenko – în cazul în care ar câştiga alegerile – ar pune în practică promisiunile electorale. Nu cred că ar fi o surpriză însă o atare acţiune venită din partea contracandidatului dacă ar fi acesta cel care câştigă. Masa de joc rămâne deschisă atâta timp cât gazul musteşte în adâncuri.


[1] Este halucinantă violenţa cu care Iulia Timoşenko şi-a demontat adversarul absent de la confruntarea TV, recurgând la expresii ce sfidau decenţa morală şi lingvistică a unui discurs. Respectiva persoană a declarat că încă „i se poate simţi mirosul lui Ianukovici în sală chiar dacă e absent”

7 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

07/febr/2010 George Friedman: predicţii geopolitice pentru secolul XXI (1/4)

 Când Ankara şi Varşovia vor face legea

(Quand Ankara et Varsovie feront la loi

Le XXIe siècle s’achèvera sur un nouveau conflit mondial dont la Pologne, la Turquie et le Mexique, devenus grandes puissances, seront les principaux acteurs. La vision du politologue américain George Friedman.

preluat din revista Courrier international nr. 1000, ianuarie a.c.

L’auteur : George Friedman est le patron de STRATFOR, une entreprise de veille stratégique qu’il a créée en 1996 et dont les analyses sont très souvent reprises dans les médias. Le texte que nous publions est un extrait de l’avant-propos de son nouveau livre, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century.

** (1/4)

La puissance intrinsèque et la position géographique des Etats-Unis en font l’acteur clé du XXIe siècle. Le pays n’est pas aimé pour autant. En revanche, sa puissance fait qu’il est craint. Aussi, l’histoire du XXIe siècle, et particulièrement sa première moitié, tournera autour de deux combats de signe opposé. L’un sera mené par des puissances secondaires, qui formeront des coalitions pour tenter d’endiguer et de brider les Etats-Unis. L’autre sera livré par les Etats-Unis eux-mêmes, qui agiront de façon préventive afin d’empêcher ces coalitions de se former.

Si l’on considère le début du XXIe siècle comme l’aube de l’ère américaine (succédant à l’ère européenne), nous voyons qu’il y a eu tout d’abord un groupe de musulmans cherchant à recréer le califat – le grand empire islamique qui s’étendait autrefois de l’Atlantique au Pacifique. Ce groupe devait inévitablement frapper les Etats-Unis, dans l’espoir d’attirer la première puissance mondiale dans une guerre, afin de démontrer sa faiblesse et de déclencher un soulèvement islamique. Les Etats-Unis ont réagi en envahissant le monde islamique. Mais leur objectif n’était pas la victoire. D’ailleurs, personne ne sait très bien en quoi aurait consisté cette victoire. Leur but était simplement de déstabiliser le monde islamique et de le dresser contre lui-même, de façon à empêcher l’émergence d’un empire islamique. Les Etats-Unis n’ont pas besoin de gagner des guerres. Il leur suffit de faire de la déstabilisation, de sorte que le camp d’en face ne puisse acquérir une force suffisante pour les menacer. Le XXIe siècle verra une série d’affrontements impliquant des puissances secondaires tentant de s’allier pour brider l’action américaine, tandis que les Etats-Unis lanceront des opérations militaires pour les en empêcher. Le XXIe siècle verra davantage encore de guerres que le XXe siècle, mais ces conflits seront beaucoup moins catastrophiques, en raison à la fois des évolutions technologiques et de la nature de la menace géopolitique. (continuarea – mîine)

7 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

06/febr/2010 Despre M. Eminescu, G. Călinescu, Paul Celan, Al. Piru, Panait Istrati, „Radio Europa liberă”… şi N. Ceauşescu

… a apărut nr. 1 (77), ianuarie a.c., al revistei Scrisul românesc

Eminescu – 160 de ani * Mitul „frumoasei lumi noi” – de la Doctor Jivago la Pendulul lui Foucault * Ce putem învăţa de la Nicolae Ceauşescu * Romanele postbelice ale lui G. Călinescu * Cercul de la Sibiu şi Radio Europa liberă * Panait Istrati, între două literaturi * Literatura decadentă * Remember Al. Piru * Despre Paul Celan * Piaţa culturii digitale * Manelizarea limbii române *

„nimic nu mai e acolo unde ştiai că ar trebui să fie
s-a umplut pământul de rătăcitori şi de patrii mobile
cerul e doar un punct de tranzit
prin care călătorii îşi savurează deriva”
– Carmen Firan, „Patriotism întîrziat” (fragment)

6 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

06/febr/2010 „The New York Times”: Scandal cu spioni şi expulzări între Ucraina şi Rusia

Ukraine and Russia Trade Spying Charges

By CLIFFORD J. LEVY
The New York Times, February 3, 2010

KIEV, Ukraine — Ukraine has detained a Russian intelligence officer and expelled four others, breaking up what it said Tuesday (Febr. 2) was a spy ring that intended to steal military and state secrets. The announcement came less than a week before a presidential runoff election in Ukraine and might stir new tensions between Ukraine and Russia, which have had a contentious relationship in recent years.

At a news conference on Tuesday, Valentyn Nalyvaichenko, the Ukrainian intelligence chief, said the Russians were detained on Jan. 27 “trying to illegally obtain Ukrainian secrets through blackmail and threats.” “They were caught red-handed,” Mr. Nalyvaichenko said, according to Ukrainian news agencies.

The Ukrainian president, Viktor A. Yushchenko, has repeatedly quarreled with the Kremlin. He lost his bid for another term in an election last month. The two candidates vying in the presidential runoff on Sunday — Prime Minister Yulia V. Tymoshenko and the opposition leader, Viktor F. Yanukovich — have promised to improve relations with Moscow.

Espionage cases are often handled without publicity through diplomatic channels, so the Ukrainian disclosure of this one suggested that Mr. Yushchenko’s government wanted to focus attention on Russian activities on Ukrainian soil. The Ukrainian announcement brought an unusual public rebuke from the Russian intelligence agency, the F.S.B., which expressed surprise that its Ukrainian counterpart, the S.B.U., had not sought to resolve the case “through cooperation between special services,” Russian news agencies reported.

The F.S.B. rarely discusses spying matters openly, but it said in a statement that it had acted to defend itself because of spying by Ukraine. The Russian agency said that in October, it arrested a Ukrainian intelligence agent at a Russian military site in a separatist region of Moldova, another former Soviet republic. He was carrying a digital camera and scans of documents marked “top secret.”

The man then apparently agreed to work as a double agent and help the Russians learn about Ukrainian spying against Russia, Russian officials said. He was scheduled to meet the Russian agents in the Odessa region of Ukraine to hand over information when they were arrested, the officials said.

6 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

06/febr/2010 „The Economist”: O viitoare bază militară rusă în Serbia – plan secret sau teoria conspiraţiei?

Russia and Serbia. Base camps

Rumours of a Russian base in Serbia reflect Balkan hysteria, not reality
Feb 4th 2010 | BELGRADE | From The Economist print edition

EVERYONE in the Balkans loves a good conspiracy theory, especially one that involves energy pipelines and military bases. According to some people with a bent against Serbia and Russia, the Russians are plotting to create a thinly-disguised military base in Serbia. That would be the Kremlin’s first new European base since the end of the Warsaw Pact, and could seem a response to NATO’s expansion in the region. Every country around Serbia is either in NATO or wants to be.

The story of the Russian base started in October when Dmitry Medvedev was visiting Belgrade. It was announced then that a new joint centre for emergency co-ordination would be created in the Serbian town of Nis. The site was an all-but-unused airport, named after Constantine the Great (the Roman emperor who was born there). The Russian partner will be the emergency ministry, a powerful semi-military outfit whose activities include disaster relief but also errand-running for Russia’s security services. The ministry has long played a role in Serbia, for example in mine-clearing.

But speculation has mounted that the Nis facilities could be used for spying or even turned to military use, should the need arise. What has most excited the conspiracy theorists is that Nis is close to the point where a controversial planned gas pipeline, South Stream, will cross Serbian territory. The pipeline is a joint venture between Russia’s gas giant, Gazprom, and Italy’s energy company, Eni. The route crosses the Black Sea, enabling Russia to bypass Ukraine, seen as a troublesome transit country, and deliver gas direct to the Balkans, central Europe and Italy.

Serbia’s emergency-planning chief in the interior ministry, Predrag Maric, firmly denies any notion that Russia is opening a military facility by stealth. Nis will not be a military base, he insists, pointing out that his ministry and the Russians have invited no fewer than 11 countries from the region to a conference in Belgrade this month to discuss their part in the establishment of the logistics and training facility in Nis.

The theories circulating among bloggers and others about Russian intentions echo earlier ones about outsiders’ geopolitical goals in the region. Many believe that it was oil, not worries about Serbian brutality in Kosovo, that lay behind NATO’s bombing of Serbia (including Nis airport) in 1999. After the war the Americans built Camp Bondsteel, a base capable of housing 7,000 men, in Kosovo. Conspiracy theorists said the real purpose of the camp was to safeguard the planned AMBO oil pipeline that aimed to pump Russian and Caspian oil from across Bulgaria, Macedonia and Albania.

Yet more than 16 years after it was first mooted, the AMBO pipeline remains only a line on the map. Bondsteel has no runway. And there are only 1,400 American troops left in Kosovo. When the total number of NATO-led troops in Kosovo drops from its current 10,000 to the planned 2,300 Camp Bondsteel may close for good.

Nis airport and Bondsteel are easy to spot on Google Earth. Harder to find is a real military base, opened last November by the Serb authorities and often dubbed the Serbian Bondsteel. It lies close to Kosovo in the Bujanovac area of south Serbia, home to many ethnic Albanians. Their leaders complain loudly about the militarisation of the region. Yet the Serbian base can house only 1,000 men. “I’m not losing any sleep over it,” says a senior NATO official. He says he is aware of the possible Russian presence in Nis but is unworried by its implications. Meanwhile Windjet, an Italian low-cost airline, has just started flights to Constantine the Great airport.

6 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

06/ian/2010 Invitatul din weekend: Vl. Socor din nou despre „dosarul Mistral” – contractul de armament dintre Rusia şi Franţa (2/2)

PARIS S’EXCUSE: FRENCH OFFICIALS TRY RATIONALIZING NAVAL REARMAMENT OF RUSSIA (Part II)

Vladimir Socor, The Jamestown Foundation

(pentru prima parte, aici)

While French officials improvise ad-hoc excuses, the French ambassador to the United States has exceptionally attempted a more comprehensive defense of the proposed Mistral deal with Russia. Responding to a letter of inquiry from six U.S. Senators, Ambassador Pierre Vimont made the following points in his letter: 

a) “We have been keen to consult our partners, notably Georgia, before any move. b) „We have to engage Russia constructively, so as to anchor it into a mutually beneficial partnership with Europe and NATO.” c) „France has used this [warship class] in particular for humanitarian missions, due to its transport and medical capabilities.” d) The advanced communications equipment will not be exported to Russia; e) The proposed deal with Russia „would not represent a credible threat to the North Atlantic alliance.”

Contrary to Vimont’s first point, however, Georgia has objected loud and clear to the Mistral sale, through Foreign Minister Grigol Vashadze in Paris last November, and President Mikheil Saakashvili most recently in the French press (Le Monde, January 15). Meanswhile, Paris is attempting to put a multilateral NATO and EU cover on a strictly bilateral Franco-Russian affair. It even implies that Russia might perhaps after all use this class of warship just for philanthropic purposes. Vimont avoids the basic issue, which is about equipping the Russian navy with these powerful platforms for offensive operations; he only addresses a possible aggravating circumstance–the handover of advanced electronics. And his final point digresses from the issue at hand, which is not global, but theater-specific in the Baltic and or the Black Sea.

Following that exchange of letters (December 18 and 21, with copies to US Secretary of State Hillary Clinton in both cases), French embassy spokesmen have reprised those same points for Washington media in recent weeks. While France considers equipping Russia with four or five Mistral-class ships, Russia insists on basing its Black Sea Fleet on Ukrainian territory indefinitely and has recently practiced offensive operations with its Baltic Fleet, as part of the Zapad 2009 combined-arms exercises.

Asked recently about where Moscow might deploy Mistral-class ships, Foreign Minister Sergei Lavrov replied cryptically that Russia is riparian to five seas (Le Monde, January 26). This number matches the maximum proposed number of ships under discussion. Lavrov follows Prime Minister Vladimir Putin’s line that Russia would use such ships “wherever they would be needed.” This seems to imply that Moscow would not accept restrictions on deployment, if the sale goes ahead.

A Mistral-class ship carries 16 attack and landing helicopters (while allowing the operation of up to 30 on both decks), 900 troops, four conventional landing craft (also allowing the operation of two hovercraft), and 40 Leclerc tanks, or alternatively 13 tanks and 40 other vehicles (http://www.netmarine.net/bat/tcd/mistral/histoire01.htm). These are the figures for short-term operations, which are primarily relevant to Russia for possible actions in theaters nearby.

NATO seems politically reluctant to face the implications of the proposed sale for the Alliance itself. Some member countries are reluctant to take up the issue with Paris, while some others (including apparently the Alliance’s leadership) seem unilaterally to shoulder the onus of „resetting” relations with Russia. However, serious examination of the proposed Mistral sale in NATO need not be construed as jeopardizing NATO-Russia relations. The more relevant issue is that of integrity of NATO’s internal consultation processes and procedures.

Moscow would like–and NATO seems about to tolerate–an entirely new dispensation, whereby one or more allied countries would sell armaments to Russia in bilateral deals, uncoordinated with NATO and without objections from the Alliance as such. Ideally, from Russia’s standpoint, European countries would ultimately even compete with each other on arms offers to Russia. Trying to induce such competition even now, Moscow continually hints at buying Dutch or Spanish warships, if France does not come to terms with Russia on the Mistral. Should this sale go ahead, other West European countries might well use it as a “precedent” for selling their own military production to Russia, with a similar disregard for the security of Russia’s neighbors. Moscow has already expressed its interest in purchasing the “soldier of the future” integrated kit “Felin” from France’s Sagem company (Izvestiya, January 12).

Some safeguards may be invoked outside NATO. These include the European Union’s Code of Conduct on Arms Sales, as well as the Wassenaar Arrangement on Export Controls for Conventional Arms and Dual-Use Goods and Technologies. However, these instruments are not legally binding; and relegating the issue to these arrangements would signify an abdication of NATO responsibility, further eroding confidence in the Alliance.

The Mistral affair should bring the wider issue of arms sales to Russia onto NATO’s agenda. The new NATO Strategic Concept, currently being drafted, provides a compelling opportunity to deal with this issue before it spins out of NATO’s ability to control (see EDM, September 18, November 2, December 2, 2009; January 7, 2010).

6 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

06/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre dilemele geopolitice ale R. Moldova

Unde se află R. Moldova?

„SUA şi Rusia au ajuns, la negocierile de la Geneva, la un acord de principiu asupra primului Tratat de reducere a armelor nucleare în 20 de ani” („Wall Street Journal”, 3 februarie 2010)

Evenimentul cel mai semnificativ legat de vizita preşedintelui Băsescu la Chişinău este… tăcerea Moscovei. Nu a existat până acum nicio reacţie oficială după această vizită extinsă şi profundă, deşi oficialii ruşi au reacţionat până acum la gesturi incomparabil mai benigne ale Bucureştiului faţă de Chişinău. Şi totuşi, Moscova a tăcut. Semnificaţia acestei tăceri cuprinde în ea, poate, cheia înţelegerii regiunii. Dincolo de orice „tranzacţie” la nivel înalt sau toate declaraţiile politice de la Chişinău, cetăţenii RM sunt astăzi, de fapt, în faza în care trebuie să îşi decidă, cu adevărat, apartenenţa.

Lupta pentru spaţiul euroatlantic

România a fost şi ea, păstrând proporţiile, în aceeaşi situaţie la începutul anilor ’90. Situaţia Bucureştiului era atunci critică. Gesturile iresponsabile în politica externă ale lui Nicolae Ceauşescu au declanşat un veritabil război rece cu Moscova, sfidând, în acelaţi timp, America – ultima fiind cea mai mare şi cea mai gravă dintre erorile sale politice. Primul demnitar străin care vine la Bucureşti este Eduard Şevardnadze, ministrul de Externe al URSS (ianuarie 1990), iar la 11 februarie soseşte Secretarul american de Stat James Baker.

Confuzia însă persistă. Iar culmea prestaţiei elitelor de la Bucureşti este semnarea „Tratatului de colaborare, bună vecinătate şi prietenie între România şi URSS”, la Moscova, la 5 aprilie 1991, de către Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov. Caz singular în această regiune, Tratatul stipula că niciunul dintre semnatari nu va intra în alianţe militare fără consultare prealabilă. În traducere: blocarea apropierii României de NATO, respectiv de spaţiul euroatlantic (ceea ce s-a reuşit în cazul RM prin stipularea „neutralităţii” în Constituţia din 1994). Tratatul nu a mai fost ratificat cel puţin pentru motivul că URSS a dispărut. Au urmat circa trei ani de confuzie şi de eforturi diplomatice intense. În 1992, Camera Reprezentanţilor respingea cu mare majoritate (283 la 88) propunerea de a reacorda României clauza „naţiunii celei mai favorizate”. Bucureştiul o obţine efectiv abia la 8 noiembrie 1993, devenind beneficiar permanent din 1996. Din 1993, relaţia cu Washingtonul s-a îmbunătăţit prin vizita în SUA a lui Ion Iliescu (1994), iar, în 1995, Pravda scria iritată despre „transformarea României într-o colonie americană”. În timpul preşedinţiei lui Emil Constantinescu, relaţiile sporesc în intensitate, mai ales după susţinerea NATO în Kosovo, ceea ce a însemnat calificarea pentru intrarea în organizaţie. Chiar dacă SUA (alături de Marea Britanie, Danemarca sau Islanda) se opuneau aderării României la NATO în 1997 (Franţa, prin vocea preşedintelui Chirac, spunea că „singura ţară latină din Estul Europei are dreptul să se alăture Alianţei”), America oferă ulterior României un „parteneriat strategic” care însemna un nou cadru de colaborare.

(text integral în ziarul Timpul din Chişinău, 05 februarie a.c.)

6 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

05/febr/2010 EURAST recomandă: predicţiile geopolitice ale lui George Friedman (STRATFOR) şi un interviu despre istorie, memorie, politică & cărţi acordat de Adrian Cioroianu la Iaşi

… începând de duminică, 07 februarie a.c., pe GEOPOLITIKON.

5 februarie 2010 Posted by | Istorie | Lasă un comentariu

05/febr/2010 Despre Aristotel, criza universităţilor, totalitarism şi limbaj politic ş.a.

… în numărul 1, ianuarie a.c. al revistei Timpul din Iaşi (format pdf. – TIMPUL_ianuarie_2010)

Universitatea în criză * Conceptul de totalitarism în România * Norman Manea – scriitorul totalitarismului * Ştiinţa la Aristotel * Traducerea ca negociere * Drama identitară a amerindienilor * Secolul lui Paul AS. Samuelson *

5 februarie 2010 Posted by | Intelo | , , , | Lasă un comentariu

05/febr/2010 Alegeri în Ucraina: Iulia Timoşenko vrea rejudecarea procesului cu România pentru platoul continental (1/2)

Insula Şerpilor, un sîsîit în discursul electoral al Iuliei Timoşenko

(prima parte)

Filip Vârlan, 04 febr. a.c.

Într-o frumoasă ediţie interbelică, apărea la Ed. Steinberg, sub pseudonimul literar al Reginei Elisabeta, povestea “Insula Şerpilor”. Departe de gâlceava politică şi economică în care va fi fost aruncat peste ani acest tărâm golaş şi sec în forme de relief, cititorul pătrundea într-un labirint unde forţe nebănuite îi învăluiau imaginaţia ducând-o în unghere obnubilate pentru ca apoi să o lumineze brusc.  Bogăţia locului trebuia cumva sugerată prin fantasticul în care peticul de pământ era scăldat. La data respectivă era doar descrierea literară aceea care sugera voalat abundenţa de simboluri deopotrivă pozitive şi negative, avuţia spaţiului având să fie certificată mai târziu, când, atât existenţa şerpilor magici cât şi cunoaşterea de sine aveau să fie înlocuite de cercetarea ştiinţifică desfăşurată în special sub umbrela unor considerente strategice scăpate de primul impuls al cesiunior teritoriale ale României din 1940.

Indubitabil, aria geografică nu avea să fie omisă de interesele URSS în zona Mării Negre. Ruşii au “primit” insula prin intermediul unui proces verbal de cedare semnat în 1948 dar neratificat de nici una dintre părţi. A urmat apoi  delimitarea apelor teritoriale, acţiune realizată într-o manieră unilaterală de către sovietici. Nefiind pe deplin rezolvată, chestiunea delimitării a dus la negocieri bilaterale aferente acestui proces în pofida unui rezultat descurajant de ştirb ce nu a permis consensul definitiv. Locanta nu a încetat să pună probleme, şi, ca o continuare reală de data aceasta a undei de mister imprimată de poveste, a apărut pe harta intereselor, decenii mai târziu, un element neaşteptat dar plin de semnificaţii şi consecinţe deopotrivă: zăcăminte de petrol şi gaze în zona platoului continental aflat în dispută. Şi de aici începe jocul… (foto: EPA)

(

Până prin anii 90, România nu a putut mişca ceva concret în direcţia obţinerii unei revizuiri a actelor semnate în 1948, chiar dacă s-a prefigurat intenţia de a dezbate chestiuni sinuoase pe care regimul de la Bucureşti ar fi dorit să le tranşeze la Moscova încă de la prima vizită a lui Nicolae Ceauşescu în 1965. Se pare că dosarul cu pricina ar fi continut şi câteva file despre Insula Şerpilor.

După destrămarea Uniunii Sovietice, această fâşie de pământ a revenit Ucrainei. Ca o consecinţă a apariţiei unui nou „stăpân”, au urmat negocieri pentru reglementarea raporturilor bilaterale marcate incisiv de cerinţele UE şi NATO – a fost urgentată semnarea de tratate de bună vecinătate. Pentru România,  tratatul semnat cu Ucraina în iunie 1997 nu a reuşit numai a demonstra Vestului felul în care românii sunt capabili să-şi lase la o parte trecutul cu toate întâmplările-i nefericite. Graba cu care diferite aspecte ale tratatului au fost trasate a denotat totodată o viteză dezamăgitoare prin care acelaşi stat român poate să îşi şteargă la o adică şanse reale de profit în probleme stringente de geopolitică. Anii au trecut şi în 2004, ca un rezultat al negocierilor eşuate în privinţa delimitării platoului maritim şi a zonelor economice exclusive, România a acţionat împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) de la Haga. Procesul a durat până în 2009 când, prin decizia din 3 februarie, părţii române îi reveneau 79,34% adică 9.700 km² din zona în dispută iar celei ucrainiene diferenţa reprezentând 2300 km².

La Kiev, unda de şoc a lovit în ministrul de externe Vladimir Ogrîzko, demis de parlament după încheierea procesului. Ca un pansament a venit însă precizarea făcută de viceministrul afacerilor externe, Aleksandr Kupşinin, ce a declarat că s-a atins o linie de compromis şi s-a eliminat o situaţie tensionată în relaţiile româno-ucrainiene. Statutul formaţiunii, rămasă în posesia Ucrainei, nu a fost menţionat de către CIJ dar s-a convenit o demarcaţie de 12 mile marine, fapt care indică locul ca fiind mai degrabă o stâncă decât o insulă.

Este clar că miza disputei româno-ucrainiene a fost de natură strategică, centrându-se pe accesul în apele teritoriale dar şi una economică ce vizează explorarea şi, eventual, exploatarea zăcămintelor. De reţinut este că ambele părţi au declarat, înaintea pronunţării deciziei finale a Curţii, că o vor respecta, indiferent de rezultat. (partea a 2-a: duminică, 7 febr. a.c.)

5 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

05/febr/2010 România în sistemul scutului antirachetă al SUA

România intră în „Războiul stelelor”

Bucureştiul i-a răspuns afirmativ lui Barack Obama la invitaţia de a participa la scutul antirachetă. Noul scut va acoperi integral România, urmând ca pe teritoriul ţării noastre să fie amplasate baterii de rachete interceptoare şi radare.

Preşedintele Traian Băsescu a anunţat, ieri, că în şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) a fost aprobată participarea României la scutul antirachetă. (imagini – Adevărul, 05 februarie a.c.; click pe imagine pentru o rezoluţie bună)

 

„Nu este un cadou”

Adrian Cioroianu, istoric

„Era de bănuit că se va întâmpla aşa. Mi se pare puţin rizibilă politizarea acestui subiect. Noi, România, dacă ne amintim, am cerut mai demult prelungirea scutului american astfel încât să acopere şi ţara noastră. După ce a câştigat preşedinţia, Barack Obama a analizat planul lui Bush (n.r. – planul fostului preşedinte al SUA George W. Bush presupunea amplasarea de interceptoare şi un radar în Polonia şi Cehia) şi a ajuns la concluzia că e foarte scump, de vreme ce era exclusiv terestru.

S-au întocmit o serie de variante, iar în septembrie, SUA au anunţat că se va pune în aplicare varianta care include atât baze terestre, cât şi pe mare. România era de la sine înţeles că va intra sub acoperirea acestui scut al NATO. Iar Rusia e îngrijorată mai ales de radar, nu neapărat de rachete, deoarece acest radar fotografiază partea europeană a acestui stat.

E adevărat că securitatea va creşte pentru România, dar decizia nu poate fi interpretată ca un cadou. Doi factori au contribuit: poziţia geografică a României şi faptul că Iranul îşi dezvoltă, se pare, capacităţile militare nucleare”.

„Nu mă aştept la o reacţie mai dură a Rusiei”

Emil Constantinescu, fost preşedinte

„Este un eveniment pozitiv şi pentru imaginea României, dar este un eveniment important pentru securitatea României. Pasul care a fost făcut în 1997 prin lansarea Parteneriatului Strategic dintre SUA şi România a avut în vedere tocmai acest rezultat – implicarea SUA în securitatea României. El asigură securitatea României din orice direcţie. Nu mă aştept la o reacţie mai dură a Rusiei pentru că sistemul nu e îndreptat împotriva Rusiei.”

(text integral în Adevărul, 05 februarie a.c.)

5 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

03/febr/2010 „Nicolae Ceauşescu” – marcă înregistrată?

… astăzi, miercuri, 03 februarie a.c., ora 21.30, RealitateaTV propune dezbaterii solicitarea lui Valentin Ceauşescu de a înregistra numele „Ceauşescu” la OSIM şi de a fi folosit în consecinţă. Printre invitaţi, prof. univ. Adrian Cioroianu.

3 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | 5 comentarii

02/febr/2010 Predicţii geopolitice pentru următorii 100 de ani – George Friedman

… în curând, GEOPOLITIKON va publica un rezumat al cărţii de analiză geopolitică a lui George Friedman (fondatorul STRATFOR) referitoare la posibilele evoluţii pentru următorii 100 de ani. Aşadar, despre Rusia, Turcia, Polonia, lumea occidentală şi lumea musulmană în secolul XXI, în interpretarea unuia dintre cei mai buni analişti geopolitici ai momentului – EURAST.

2 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

02/febr/2010 Da, e posibil şi în România: cărţi de istorie tipărite în zeci de mii de exemplare

 Istorie în zeci de mii de exemplare

 Adrian CIOROIANU despre:

Victor Sebestyen, 1989. Prăbuşirea imperiului sovietic, Ed. Litera & Săptămîna financiară, Bucureşti, 2009, 408 pagini, 11 Ron

În ultimii trei ani, mai cu seamă – de cînd fenomenul a prins amploare –, am avut reţineri în a scrie despre cărţile pe care ziare/reviste de la noi le dau “cadou”, săptămînal, învelite în ţiplă, la un preţ puţin mai mare decît al publicaţiilor în speţă. Generaţia din care fac parte n-are amintiri plăcute din anii ’80, pe cînd cărţile se vindeau “la pachet”. Totuşi, am ajuns la concluzia că reţinerea nu-i justificată – şi că, pur şi simplu, o carte bună trebuie semnalată, atunci cînd apare, indiferent de condiţiile în care e publicată (sau distribuită)

Este cazul acestei cărţi “calde” a lui Sebestyen – jurnalist, ex-emigrant maghiar, acum cetăţean britanic. Spun “calde”, pentru că volumul a apărut în toamna trecută la Londra (editura Pantheon Books). Ediţia din noiembrie-decembrie ’09 a revistei Foreign Affairs scria laudativ despre el şi, surpriză, la mijlocul lui decembrie trecut cartea s-a distribuit şi în România, cu un număr al revistei Săptămîna financiară! Nu poţi spune decît “Bravo!”. Deşi a mai scos şi ceva cărţi cu Nostradamus, profeţii maya & biblice, crime & amante celebre etc., voi aminti că S. f. nu-i la prima reuşită de gen (de ex., în 2008, ea – şi editura Curtea Veche – au publicat o excelentă carte a ziariştilor ruşi Paniuşkin & Zîgar – Gazprom. Noua armă a Rusiei). Aşadar, din cînd în cînd cei ce fac selecţia merită felicitaţi – ca şi traducătorii, camuflaţi, în cazul cărţii lui Sebestyen, sub numele unei firme cu rezonanţe info-mistice, Graal Soft (!).

Revin la carte. De-a lungul a 48 de capitole, Sebestyen spune povestea ultimilor ani ’80, aşa cum au curs ei la Varşovia, Praga, Bucureşti, Sofia sau Budapesta, Berlin-Est sau Moscova. Faptul că volumul se deschide – în prolog – cu execuţia soţilor Ceauşescu (cuplu cu care ne vom reîntîlni pe parcurs, inclusiv în ultimul capitol) e în măsură să (ne) dea fiori. Cu cît va fi mai des descris acel episod, cu atît el apare mai absurd (dar asta o spun acum; atunci am avut, noi toţi, altă părere). Apoi, volumul se dezvoltă într-o naraţiune calmă, cuprinzătoare şi bine scrisă, îmbinînd surse publice, documente şi interviuri ale autorului cu personaje-cheie din ţările avute în vedere. În mod clar un produs editorial conjunctural (pentru a marca cei 20 de ani…), fără a fi o carte “academică” (dealtfel, puţine astfel de cărţi apar în Occident, în sensul indigest pe care noi îl asociem literaturii “ştiinţifice”), volumul lui Sebestyen te lasă, totuşi, la capătul său, cu o imagine limpede despre anul nepereche 1989 şi deceniul care a condus la el. Cum, între timp, alături de noi a apărut o generaţie care se năştea în anii despre care Sebestyen scrie, eu cred că ea o astfel de carte va căuta atunci cînd va dori să-şi facă o imagine de ansamblu.

Cartea nu e scutită de inexactităţi; la aşa volum de informaţie, e practic imposibil să nu apară erori – vezi plasarea “scrisorii celor 6”, la Bucureşti, în 1988 (în loc de 1989 – p. 256) sau unele detalii “zvonistice” despre familia Ceauşescu ş.a. Ar fi bine, în astfel de cazuri, ca editurile noastre să ceară, pe lîngă traducere, şi o lectură prealabilă a unui istoric profesionist, astfel încît măcar ediţia românească a cărţii să aibă ceva note de subsol corectoare.

Dar ceea ce contează – acum, cînd cartea nu mai e o prioritate pentru mulţi dintre cei care acum 20 de ani cumpărau cărţi “la pachet” sau xeroxate – este că astfel de volume apar în zeci de mii de exemplare, la un preţ mai mult decît accesibil. Aceasta este jumătatea plină a paharului – şi nu văd, mai ales cînd în joc este istoria noastră recentă, de ce nu am vorbi & scrie despre ea.

_____________________________

– text publicat în revista Dilemateca nr. 2, februarie/2010

2 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | 2 comentarii

02/febr/2010 Analistul Vl. Socor revine asupra contractului de armament dintre Franţa şi Rusia – dosarul „Mistral”

The Jamestown Foundation, 26 ianuarie a.c. 

PARIS S’EXCUSE: FRENCH OFFICIALS TRY RATIONALIZING NAVAL REARMAMENT OF RUSSIA

(partea I-a)

Vladimir Socor

The approval process for boosting Russian naval power is moving forward in the French government. Paris and Moscow are negotiating the sale of one French-built Mistral-class warship to Russia, to be followed by construction of three or four such ships in Russia under French license (Interfax, January 15; RIA Novosti, January 22).

These intentions amount to a program of naval rearmament for Russia, an openly revisionist power in Europe and on its periphery. Mistral-class ships constitute by definition a power-projection capability, carrying tanks and helicopters for offensive landing operations, with an intimidating potential in Russian hands vis-à-vis maritime neighbors. NATO member and partner countries in the Baltic and Black Seas are concerned about the possible appearance of Mistral-class ships in the respective Russian fleets, if the French sale goes ahead.

France’s Inter-ministerial Commission for the Study of War Material Exports (French acronym CIEEMG), has now cleared the deal with Russia in a report to the French government. At the next higher level, the General Secretariat for National Defense and Security (SGDSN) is preparing its report on this issue for President Nicolas Sarkozy (Le Monde, January 26).

Representatives of French authorities at various levels are invoking justifications that range from the politically expedient to the crassly commercial; adding an ingredient of historical nostalgia for the Franco-Russian entente on the part of Prime Minister Francois Fillon, who actively promotes the Mistral deal.

According to two prominent French analysts receptive to government views, the Mistral deal is in line with “French diplomatic tradition…which holds that engaging Russia is better than isolating it.” Paris ought to address Russian complaints about the lack of Western technology transfers to Russia since the end of the cold war; and the Mistral deal could elicit Russian cooperation on larger strategic issues. The Sarkozy presidency regards the Russians “more as partners, albeit difficult ones. This more global vision does not [see] Georgia or Ukraine as a top priority” (Eurasianet, January 21).

By such French logic, withholding arms sales would be tantamount to isolating Russia, or undermining the credibility of political overtures to Moscow. Further by such French logic, Russia’s “difficult” behavior vis-à-vis the West would justify Western concessions to Moscow, at the expense of Russia’s neighbors in this case. And conversely, Russian cooperative behavior would have to be rewarded with arms transfers. Such official arguments need not be taken at face value, however. They purport to invoke overall Western interests in justifying a purely bilateral Franco-Russian transaction.

French government officials say off the record that no ultra-sophisticated electronics would be transferred to Russia in a Mistral transaction. By the same token, Russian officials anticipate having to buy some of the more advanced communications equipment from other suppliers. Withholding the state-of-the art French electronics, however, would not significantly diminish the Mistrals’ potential to overturn the naval power balance, if deployed with Russia’s Baltic or Black Sea fleets.

Aware of those implications, some senior officials speaking on the background at the Quai d’Orsay would prefer that Russia quietly renounce the Mistral deal: “this would be an ideal solution.” This could even help Minister of Foreign Affairs Bernard Kouchner out of his dilemma. The global humanitarian physician regards the Mistral affair as a “choice between consciousness and realism.” President Sarkozy and other political figures, however, are also concerned to rescue the crisis-hit French shipyards. According to management at the STX shipyard in St. Nazaire (the former Chantiers de l’Atlantique, now partly state-owned), the sale of just one Mistral-class ship would save “approximately one thousand jobs for two years.” One more ship (the third overall) of this class is due for delivery to the French navy by June 2011, whereupon the shipyard has no further orders (Le Monde, January 26).

That logic implies that arms sales to Russia could be justified as an anti-crisis measure and employment-generating program by a NATO member country. It also seems to imply an open-ended policy extending well beyond 2011 and with potential spinoffs, if a Mistral contract with Russia is signed. This could create a precedent for other bilateral deals between individual NATO countries and Russia, with corrosive effects on Alliance policies.

The financing of the Mistral deal is not being discussed publicly, although it must form a subject of Franco-Russian discussions. One ship of this class in a “naked” state costs an estimated $600 million to build in France. Given Russia’s current financial situation, it would hardly be surprising if French banks are enlisted to finance Russia’s purchase of the Mistral, under credit guarantees from the French government.

2 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

01/febr/2010 Lansarea „Matrioşkăi” la Iaşi

Ziarul Bună ziua Iaşi despre lansarea cărţii Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială de Adrian Cioroianu.

Foto şi video de la Facultatea de Istorie din Universitatea Al. I. Cuza şi de la conferinţa din Casa Pogor.

Adrian Cioroianu în vizită la Universitatea Petre Andrei din Iaşi.

Prof. Adrian Cioroianu – în Consiliul ştiinţific al Centrului pentrul Studiul Relaţiilor Internaţionale din cadrul UPA – Iaşi. 

Paul Gorban despre întâlnirea de la Casa Pogor (plus foto).

_________________________ Foto

Constantin Simirad, Adrian Cioroianu, Petru Frăsilă, Liviu Antonesei – Iaşi, Casa Pogor, 29 ian . a.c.

Adrian Cioroianu & Liviu Antonesei, 29 ian. a.c.

Adrian Cioroianu & Liviu Antonesei, Casa Pogor, Iaşi, 29 ian. a.c.

Liviu Antonesei, Daniel Corbu, Adrian Cioroianu – Iaşi, Casa Pogor, 29 ian. a.c.

Adrian Cioroianu, Petru Frăsilă, Constantin Simirad – Iaşi, Casa Pogor, 29 ian. a.c.

Adrian Cioroianu, Constantin Dram – Iaşi, Casa Pogor, 29 ian. a.c.

1 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie, video | , , , | Lasă un comentariu

01/febr/2010 „Societatea Timişoara” – propusă de prof. Adrian Cioroianu pentru Premiul GDS pe anul 2009

În cursul deliberărilor privind acordarea Premiului Grupului pentru Dialog Social (GDS) pe anul 2009, care au început în luna noiembrie anul trecut şi continuă încă, prof. Adrian Cioroianu a propus ca distincţia să revină Societăţii Timişoara – ca instituţie a societăţii civile şi ca exponentă a unei cauze de 20 de ani privind aflarea adevărului despre Revoluţia din 1989 (preşedinte: Florian Mihalcea).

Alte propuneri care s-au făcut: Horia Roman Patapievici – pentru performanţele ICR şi Lucia HossuLongin pentru filmele documentare privind memoria comunismului românesc. În context, prof. Adrian Cioroianu a opinat că ar trebui instituită o regulă potrivit căreia membrii GDS să nu poată fi laureaţi ai Premiului GDS. (EURAST)

1 februarie 2010 Posted by | Intelo | , , | Lasă un comentariu

01/febr/2010 Cea mai mare provocare a României liberale

Cea mai mare provocare a României liberale

Adrian Cioroianu 

– prefaţă la volumul  Liviu Brătescu (coord.), Liberalismul românesc şi valenţele sale europene, Ed. PIM, Iaşi, 2010

Un fenomen paradoxal are loc în mediile liberale româneşti din ultimii 20 de ani: o constantă incertitudine în privinţa situării liberalismului de la noi în tabloul general al liberalismului european. Spun “paradoxală”, pentru că azi, la începutul secolului al XXI-lea această incertitudine pare a fi mult mai mare decât era ea la începutul secolului trecut: chiar dacă şi la anul 1910 discuţia despre “valenţele noastre europene” avea semnele sale de întrebare, aş spune că acea generaţie de liberali români – Ionel (Ion I.C.) Brătianu avea atunci 46 de ani, de exemplu – era mai sigură pe sine şi pe “europenitatea” sa decât par a fi astăzi unii dintre cei ce se poziţionează sub semnul liberalismului românesc. Plasarea “în context european” rămâne şi azi cea mai mare provocare aflată în faţa simpatizanţilor, votanţilor sau membrilor de partid liberali de la noi.

Cum se ştie, partidul (ca şi partida, iniţial) liberalilor noştri nu a fost niciodată un exemplu de centralizare sau de unitate; facţiunile de tot felul, desprinse şi/sau revenite, însoţesc istoria PNL de la începuturile sale şi până azi. Nici prezentul nu face excepţie – de unde constatarea, simplă, că astăzi poţi găsi liberali (sau cel puţin oameni care se autorecomandă ca fiind aşa) în PNL, în PDL şi, evident, în afara acestor două partide (precum autorul acestor rânduri sau mai mulţi contributori la volum). Faptul că aceste trei “ramuri” deseori nu-şi recunosc unii altora calitatea de “autentici” liberali face parte din coregrafia momentului. Chiar dacă am opinia mea, nu mă voi pronunţa aici în acest sens. Totuşi, o judecată echilibrată poate conduce la ideea de bun simţ că există liberali şi în afara partidelor (zise) liberale, după cum există falşi liberali şi în interiorul acestora. Nu-i nimic surprinzător aici.

Unii (liberalii din PNL – sau majoritatea lor) susţin pe mai departe afilierea la grupul ALDE din Parlamentul European şi rezistă acuzei de “pactizare” cu socialiştii europeni prin reamintirea (cu temei, cred eu) faptului că nu-i nimic nou aici: şi acum 100 de ani, liberalismul era văzut de unii ca fiind un partid de stânga (în orice caz, mai la stânga decât Partidul Conservator). Alţii (cei ce se recomandă a fi liberali din PDL) s-au afiliat, în schimb, Partidului Popular European şi replică celor care-i acuză de “coabitare ilicită” cu partide creştine ş.cl.. prin reamintirea faptului (real) că liberalismul românesc, mai tot timpul, a fost mai la dreapta decât liberalismul european.

Aşadar: mai la stânga sau mai la dreapta decât liberalii din Europa? Alături de liberal-socialişti sau alături de liberal-creştinii din UE? Iar la ei acasă, liberalii români se află la dreapta, la centru-dreapta sau la centrul peisajului politic autohton? Iată întrebări asupra cărora astăzi nu există deloc un consens în mediile intelectuale liberale din România – şi nici nu cred că ziua acestei reconcilieri ar fi foarte aproape.

Şi, aşa cum se întâmplă când dilemele prezentului îşi refuză soluţia, nimic nu este mai benefic decât o privire în istorie, decât o revenire asupra lecţiilor trecutului. Este foarte adevărat că mai cu seamă liberalii ştiu bine că – aşa cum ne avertiza Hegel, acum 200 de ani – omenirea, ca specie, nu învaţă mai nimic din istoria sa (dar învaţă, în schimb, din experienţa directă a indivizilor). Şi totuşi, unii oameni o fac – iar, ca doctrină dedicată individului liber şi stăpân pe sine, liberalismul trebuie să rămână constant de partea celor care ştiu că, oricând, o privire avizată asupra trecutului poate împrăştia măcar în parte ceţurile zilei de azi.

Acesta este spiritul ce ghidează acest volum. Coordonatorul său, Liviu Brătescu, nu este la prima încercare de acest gen; în România de astăzi, puţini au investit – precum dl Brătescu – atâta energie editorială şi atâta entuziasm de cercetare în analiza istoriei politice (liberale, mai ales) a ţării din ultimele două secole (vezi mai jos studiul său despre generaţia lui Ion Brătianu şi începuturile liberalismului la noi). Majoritatea colaboratorilor acestui volum sunt, de asemenea, cunoscuţi pentru preocupările lor conexe – iar rezultatul este o succesiune de teme care, deşi transpun în pagină personalitatea, opiniile şi stilul fiecărui autor, se completează reciproc. Avem, aşadar, studii despre: prima epocă a liberalismului românesc aşa cum este ea reflectată de un celebru volum al lui Elias Regnault din 1855 (Mihail Radu Solcan) sau în dezbaterile epocii paşoptiste (Cristina Matiuţă); Ion Heliade Rădulescu şi problema votului universal (Sorin Radu); personalitatea politică a lui Manolache Costache Epureanu (Alexandru Gavriş) sau a lui Victor Slăvescu (Iulian Oncescu & Alin Gridan); liberalismul autohton ca marcă a modernităţii româneşti (Viorella Manolache), ca segment de bază al istoriei României interbelice (Ovidiu Buruiană), ca doctrină opusă în mod natural totalitarismului (Paul E. Michelson), dar şi ca furnizor al dramaticului episod de istorie care a fost rezistenţa anticomunistă din anii ’40-’50 ai secolului trecut (Ion Stanomir). Alte câteva capitole pun în discuţie diferite alternative europene ale gândirii & practicii politice europene: liberalismul în Finlanda în prima jumătate a secolului al XX-lea (Silviu Miloiu); dezbaterea actuală asupra raportului dintre liberalism şi autonomie (Salat Levente); o privire comparativă asupra liberalismului în conştiinţa istorică germană (H.Ch. Maner); în fine, cum spuneam, certitudinile sau dilemele (electorale sau identitare) prezentului nu puteau lipsi nici ele (Valeriu Stoica, Dragoş P. Aligică, Nicolae Lupaşcu).

Una dintre axiomele nemărturisite ale istoricilor spune că orice carte despre trecut trebuie să aibă o morală valabilă în prezent. Acest volum are nu una, ci mai multe morale posibile. Una este persistenţa liberalismului românesc şi fantastica sa capacitate de regenerare. Alta arată clar că nu există problemă importantă în spaţiul românesc post-1848 în a cărei dezbatere (şi deseori soluţionare) să fi lipsit practica politică liberală. Alta ne arată că liberalii români de azi, ca şi înaintaşii lor, rămân în continuare diferiţi în gândire (şi uneori dezbinaţi în activitate). Dar cred că cea mai evidentă morală a volumului este aceea a caracterului efectiv istoric al doctrinei liberale româneşti. Inventată ca o ironie denigratoare de propagandiştii comunişti ai ultimilor ani ’40 (care numeau PNŢ sau PNL “partide istorice”, prin asta înţelegându-se atunci “expirate”, “depăşite”), acest caracter istoric este astăzi un fel de blazon de nobleţe, dar care transferă pe umerii liberalilor de la noi nu numai mândrie, ci şi responsabilitate. Istoric vorbind, doctrina liberală este cea mai veche doctrină politică aflată încă în uz în politica românească – şi, graţie constantei sale capacităţi de autoreglare, ea rămâne şi cea mai dinamică, cea mai vie.

1 februarie 2010 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Un comentariu