G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

13/febr/2010 Altă perspectivă asupra cărţii „1989 – Prăbuşirea Imperiului Sovietic” de V. Sebestyen

„1989 – Prăbuşirea Imperiului Sovietic” de Victor Sebestyen

cronică de Mircea Morariu

Până la un punct, cartea 1989- Prăbuşirea Imperiului Sovietic (Editura Litera & Revista Săptămâna financiară, Bucureşti, 2009) e asemănătoare cu cea scrisă de Stelian Tănase, apărută într-o primă ediţie în anul 1999 cu titlul Miracolul revoluţiei- O istorie politică a căderii regimurilor comuniste şi, mai apoi, în 2009 cu un titlu modificat – Istoria căderii regimurilor comuniste – Miracolul revoluţieiSebestyen, ziarist de origine maghiară, stabilit peste hotare, format la şcoala jurnalistică anglo- saxonă, îşi propune, precum Stelian Tănase, să nareze felul în care în 1989 cădea ceea ce Uniunea Sovietică numea „imperiul său extern”, mai exact chipul în care se rupeau de comunism, mai mult sau mai puţin violent, prin lovituri de palat (precum în RDG sau în Bulgaria), printr-un sistem de negociere( cum a fost cazul în Polonia) ori prin revoluţii sângeroase (ca în România) cele şase ţări est- europene ce alcătuiau, sub tutela URSS, Pactul de la Varşovia. (desen: The Economist)

_________

(Despre cartea lui Sebestyen, G E O P O L I T I K O N  a mai publicat: Istorie în zeci de mii de exemplare)

_________

Victor Sebestyen porneşte de la o observaţie care mi se pare extrem de valoroasă. „Nici un alt imperiu din istorie nu şi-a abndonat vreodată teritoriile atât de repede şi atât de paşnic”. Or, în astfel de condiţii e mai mult decât legitim să te întrebi de ce a capitulat Uniunea Sovietică fără luptă şi de ce lucrul acesta s-a petrecut la sfârşitul anilor ’80. Autorul are grijă, încă din primele pagini ale cărţii, să mai dezmintă o dată mitul potrivit căruia ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, şi-ar fi asumat în chip voluntar rolul de gropar al Imperiului ori că ar fi dorit să dinamiteze socialismul. El, spre deosebire de predecesorii săi de la Kremlin, a înţeles că sistemul e minat de probleme grave şi că e nevoie de un tratament energic, chiar de şoc, spre a-l salva. Gorbaciov a vrut, în chip evident, să salveze comunismul. Ştia că pentru asta era nevoit să plătească un preţ, era gata să o facă, a înţeles repede că statele satelit ale Uniunii Sovietice ce nu puteau fi supuse decât cu tancul nu (mai) puteau fi păstrate deoarece Uniunea Sovietică nu mai avea resursele materiale spre a o face, a realizat că aventura afgană a fost o imensă greşeală, dar a amânat destul de mult retragerea, mânat de voinţa de a nu o face după modelul în care au abandonat americanii Vietnamul. Gorbaciov nu şi-a imaginat însă nici un moment că el va fi cel ce va anunţa, în decembrie 1991, dizolvarea Uniunii Sovietice, tot la fel cum nu credea că  va fi ultimul mare ţar de la Kremlin. Poate că ezitările lui, asupra cărora insistă cu folos Victor Sebestyen, au contribuit la accelerarea naufragiului utopiei, dar e limpede că au existat alte şi alte cauze ce au avut un plus de importanţă. Imperiul era expirat din punct de vedere moral, lipsit de viabilitate politică, sfârşit ideologic. La urma urmei, nu a fost nici un miracol că în 1989, rând pe rând, regimurile comuniste au căzut. Problema e că nimeni nu a prevăzut nici căderea, nici momentul în care se va produce ea. E limpede că Mihail Sergheevici, privit ca salvator în unele ţări est- europene, de popoare exasperate de liderii lor gerontocratici, a fost doar unul dintre elementele ce au contat în disoluţia comunismului în Europa de Est.
Victor Sebestyen socoteşte că primul moment decisiv în „povestea cu final fericit”, în succesiunea de evenimente la capătul cărora a fost constatat decesul comunismului de tip sovietic in Europa de Răsărit a fost alegerea cardinalului polonez Karol Vojtyla ca Papă. În după-amiaza zilei de 16 octombrie 1978, Yuryi  Andropov, pe atunci şef al KGB-ului, a primit vestea că un est-european a devenit capul Bisericii Catolice şi a exclamat „Vojtyla reprezintă o ameninţare pentru noi”. Avea dreptate. Autorul cărţii are grijă să sublinieze rolul jucat de Papa Ioan Paul al II lea în menţinerea spiritului contestatar în Polonia natală, chiar şi atunci când primatul Jozef Glemp s-a dovedit mult mai conciliant cu regimul comunist decât predecesorul lui,Vysynski.
Cu o minuţie remarcabilă şi cu o admirabilă atenţie la detalii,Victor Sebestyen înregistrează şi comentează toate momentele- cheie la capătul cărora, în ultimele zile ale anului 1989, Blocul sovietic începea să devină o tristă amintire. Cartea începe cu relatarea execuţiei lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, iar către sfârşitul său dă seama despre Revoluţia română. Insistă, cum se cuvine, asupra extraordinarei răsturnări de situaţie ce a făcut ca exact acelaşi lider comunist să fi protestat public în august 1968 împotriva invaziei în Cehoslovacia şi, mai apoi, să ceară disperat în 1989 acţiuni militare împotriva acelor ţări din Pactul de la Varşovia în care „socialismul era în pericol”. Numai că de data aceasta cel care a spus niet a fost însuşi liderul de la Kremlin. Şi aceasta deoarece Gorbaciov abandonase demult doctrina Brejnev în favoarea doctrinei Sinatra.
Am citit cu maximă atenţie capitolele referitoare la România. Mi se par echilibrate, documentate, bine fundamentate. Există însă o seamă de erori ce cred că trebuie semnalate şi amendate. Prima şi cea mai gravă e afirmaţia potrivit căreia în România, ca şi în Bulgaria, nu a existat niciodată democraţie. Trec peste cazul Bulgariei. E, însă, cum nu se poate mai sigur că experienţa democratică a României din perioada 1867- 1940, deşi scurtă, e imposibil de negat. Democraţia românească,  cu toate că a fost una perfectibilă, a însemnat o realitate. Apoi: Valentin Ceauşescu a fost, precum Zoia şi Nicu, fiul natural al Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu, nu unul adoptiv. Scrisoarea celor 6 a fost lansată în martie 1989, nu cu un an înainte, aşa cum, în mod greşit, se susţine în carte. Ea nu a fost denumită Apel al Frontului Salvării, ci semnată ca atare de cei şase foşti lideri ai PCR. Doar în august acelaşi an un text adresat participanţilor la Congresul al XIV lea al PCR, congres ce urma să aibă loc în noiembrie, a fost revendicat de Frontul Salvării Naţionale, care, oricum, a fost cu totul altceva decât cel ce s-a format în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 la Bucureşti. Nu a existat niciodată un post de radio cu numele de România liberă, a existat doar postul Europa liberă, al cărui Serviciu românesc a avut o audienţă cu mult superioară mediei din celelalte ţări comuniste. În 1989, Ion Caramitru era actor la Teatrul „Bulandra”, nu la „Naţional”. Mircea Dinescu nu a ajuns nici la sfârşitul zilei de 22 decembrie, nici mai târziu, ministru. Caramitru a fost vicepreşedinte al CPUN până către mijlocul lui mai 1990 şi a devenit ministru în guvernarea CDR, începută în ultimele zile ale lui 1996.
Dincolo de aceste erori, 1989- Prăbuşirea Imperiului Sovietic surprinde exact şi convingător dinamica evenimentelor, cauzalitatea lor, utilizând inteligent documente şi mărturii. Plus că Victor Sebestyen îi portretizează cu har pe toţi cei implicaţi în feluritele evenimente ce au avut drept final prăbuşirea comunismului.

– text publicat în revista Familia din Oradea

Anunțuri

13 Februarie 2010 - Posted by | Intelo, Istorie | , , ,

1 comentariu »

  1. „nu a fost nici un miracol că în 1989, rând pe rând, regimurile comuniste au căzut. Problema e că nimeni nu a prevăzut nici căderea, nici momentul în care se va produce ea”

    (…) Au existat însă oameni care nu numai că au prevăzut căderea regimurilor comuniste, ci au şi acţionat pentru realizarea acestui obiectiv. Îmi îngădui observaţia că au acţionat eficient. Asemenea oameni au fost în număr de sute de mii, dacă nu milioane.
    În 1990 eram un fan al ideii de destrămare a Uniunii Sovietice (după ce în decembrie 1989 fusesem un fan al ideii de înlăturare a lui Ceauşescu). În această calitate am publicat în săptămînalul „Literatura şi Arta” de la Chişinău, în 10 mai 1990, un articol în care-mi spuneam părerea despre paşii care trebuie urmaţi pentru dobîndirea independenţei RSS Moldoveneşti http://mariusmioc.wordpress.com/2009/05/11/adversarul-vostru-electoral-e-partidul-comunist/
    După 20 de ani observ că exact ăia care nu şi-au închipuit nişte evoluţii politice care erau de fapt previzibile sînt consideraţi „experţi” sau „specialişti” în problemele politicii şi istoriei spaţiului est-european.

    Ar fi de amintit declaraţia lui Gorbaciov din 1990 că el acceptă dreptul la separare al republicilor unionale (înscris de altfel mereu în Constituţia URSS). Păi dacă Gorbaciov accepta independenţa republicilor din însăşi URSS, e normal că accepta şi independenţa republicilor din afara URSS.
    Lumea uită lucrurile astea, publicul românesc e în general ignorant în problemele spaţiului fost-sovietic. De aia au succes la noi povestiri din genul „fantasy”, cu Gorbaciov care în decembrie 1989 a trimis zeci de mii de speţnaz în România. (…)
    __________________________
    GEOPOLITIKON îşi rezervă dreptul de a edita mesajele, în scopul păstrării tonului între limitele decenţei.

    Comentariu de mariusmioc | 15 Februarie 2010 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: