09/ian/2010 Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – George Onofrei în dialog cu Adrian Cioroianu (3/6)

Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie

George Onofrei, jurnalist din Iaşi (Radio Iaşi, TVR3, revista Suplimentul de cultură) în dialog cu prof. Adrian Cioroianu (Iaşi, 30 ianuarie a.c.). Acest dialog va fi publicat de Suplimentul de cultură.

 (3/6)

GO: Se întîmplă însă foarte rar să poţi purta ca jurnalist conversaţii normale cu istorici pentru a marca anumite evenimente.

AC: Istoricii în România nu sînt foarte ascultaţi, nici foarte vizibili. Avem unii profesori de istorie admirabili la Iaşi, Bucureşti, Cluj sau Timişoara, în multe universităţi sau în licee. De cîte ori l-aţi văzut în ultimul an la televizor pe Lucian Boia şi de cîte ori aţi văzut aşa-zişi analişti care sînt doar mercenari deghizaţi? Şi ce te faci atunci cînd elevii au o oră de istorie pe săptămînă şi poate că şi în acea oră, o dată la două săptămîni, fac educaţie de nu mai ştiu care? Nu că aş fi neapărat complice cu cei ce au aceeaşi meserie ca mine, dar cred că materia Istorie nu le-ar dăuna tinerilor. Istoria îţi oferă o perspectivă generală asupra lumii, afli cum ai ajuns la momentul numit astăzi.

GO: Foarte mulţi prieteni mi-au spus că Adrian Cioroianu a dat-o în bară cu politica, e momentul să îşi revină la ale sale. Credeţi că un mediu atît de vanitos precum cel cultural ar putea să vă accepte mai uşor înapoi sau v-a acceptat mai uşor înapoi decît ar putea-o face foştii dumneavoastră colegi de Parlament?

AC: Aveţi prieteni cam superficiali. Spuneţi-le că eu am intrat în politică şi am ieşit din politică atunci cînd am vrut, iar “din ale mele” (universitate, scris, reviste, cărţi etc.) nu am ieşit niciodată, indiferent că am fost în Parlament sau nu. Am scris în „Dilema“ sau “Lettre internationale” şi cînd eram asistent la universitate şi cînd eram senator şi scriu şi azi, am publicat anual cîte o carte între 2004 şi 2009 (cu excepţia lui 2007, cînd eram ministru şi asta mi-ar fi adus noi acuze din partea unor mercenari, vă daţi seama). Public în aceleaşi reviste la care am colaborat dintotdeauna (poate ceva mai multe azi, pentru că au mai apărut titluri noi, gen Foreign Policy etc.). E o lume dinspre care ofertele îmi vin în continuare tocmai pentru că eu nu am ieşit niciodată din ea. Niciodată nu mi-am făcut probleme referitoare la imaginea pe care “un mediu vanitos”, cum spuneţi, o are despre mine – tocmai pentru că ştiu că în mediile noastre “culturale” coexistă oameni oneşti dar şi mercenari sau sinecurişti, ca şi în restul societăţii. Opinia unui om onest contează pentru mine. Cea a unui mercenar, nu. Avantajul meu e că am ajuns în poziţii care m-au ajutat să fac diferenţa.

GO: Vreţi să spuneţi că nu v-aţi descoperit mai mulţi prieteni din momentul în care aţi fost numit ministru al Afacerilor Externe?

AC: Ba da, dar asta m-a lăsat rece, pentru că eu am prieteni din şcoala generală, din liceu sau facultate, care-mi sînt prieteni şi azi; nu-s genul care să-şi schimbe prietenii în funcţie de cartea de vizită şi nici nu-s omul care să fie flatat din vorbe şi cucerit prin exclamaţii. Am acelaşi număr de telefon mobil din 1997 pînă azi. Dacă vreau să răspund cuiva o fac, dacă nu, nu. Eu însumi nu stimez pe toată lumea, eu însumi nu iubesc pe toată lumea. Nu sînt Iisus Hristos, să pot să-i duc pe toţi de-a dreapta Tatălui. Drept care nu aştept stimă sau iubire de peste tot.

GO: Ca politician nu eraţi obligat cumva să faceţi acest compromis?

 AC: Nu, nici o clipă. Acesta n-ar fi un compromis. A spune că stimezi sau iubeşti pe toţi este ipocrizie. Compromisuri facem cu toţii. Dar nu e obligatoriu să fim ipocriţi.

Publicitate