G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

11/ian/2010 Nu pierdeţi mâine: Barack Obama şi geopolitica relaţiilor dintre Israel şi palestinieni

mâine, 12 ianuarie a.c., o analiză a lui Zbigniew Brzezinski asupra politicii externe a administraţiei Obama în contextul impasului geopolitic dintre Israel şi palestineni – unul dintre cele mai importante texte ale ultimelor luni, marca Foreign Affairs!

Reclame

11 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | Lasă un comentariu

11/ian/2010 Davutoglu – omul care (pre)vede geopolitic în Turcia un imperiu (iarăşi)?

Omul care vede în Turcia un imperiu

(iarăşi, de mâine)

Adrian CIOROIANU

Sondaje desfăşurate în Turcia în toamna anului 2008 arătau că procentul turcilor doritori de aderare la Uniunea Europeană era în scădere: puţin sub 50% în acel moment, faţă de 73% în 2004. Reticenţa europenilor face pereche, aşadar, cu pesimismul în creştere al turcilor: cu acelaşi prilej, numai 26% dintre respondenţi credeau să Turcia va intra într-o zi în Uniunea Europeană[1].

Pe acest fond s-a produs, în guvernul Turciei – condus de Partidul (moderat islamic) AKP – schimbarea unui ministru-cheie. Ministrul de Externe Ali Babacan, pe care l-am cunoscut şi apreciat (şi care îndeplinise simultan, din 2005, şi rolul de negociator-şef al aderării Turciei la UE), afişase un optimism constant în privinţa viitorului european al ţării sale – inclusiv atunci când declarase presei turce că 2008 va fi anul priorităţii pro-UE în politica Turciei[2]. Dar n-a fost să fie. La finele lui 2008, relaţiile dintre Turcia şi UE atingeau un minimum istoric. La fel relaţiile dintre Turcia şi Israel – pe fondul operaţiunilor israeliene din Gaza, aspru criticate de Ankara (Turcia a mers până la a refuza vizita în Turcia a ministrului de Externe evreu Tzipi Livni, care dorea să aducă ceva lămuriri). În acest context s-a evidenţiat un bărbat discret, cu vorbă domoală şi idei multe: Ahmet Davutoglu, un profesor universitar de 50 de ani devenit diplomat şi consilier de politică externă al premierului turc Erdogan, care a dat atunci curs unui autentic turneu diplomatic între Egipt, Siria şi Fâşia Gaza.

Profesorul Davutoglu era considerat omul din spatele tuturor deciziilor de politică externă ale premierului turc. Una dintre cărţile sale, Stratejik DerinlikProfunzimea strategică, din 2001, netradusă în engleză dar foarte populară printre militarii, politicienii şi universitarii turci – îi crescuse considerabil cota. Ideea de bază a acestei analize era respectul lui Davutoglu faţă de trecutul imperial al ţării sale. Fără a reclama în mod deschis o revanşă, el demonstra că acest trecut nu este o povară pentru Turcia – ci un mare avantaj în vederea profilării mai accentuate a importanţei sale regionale şi globale.

Concepţia geopolitică a lui Davutoglu – numită de el însuşi “încredere în sine a naţiunii” iar de alţii neo-otomanism – pleacă mai curând din revolta acestui intelectual (devenit strateg) faţă de (ceea ce el crede a fi) regresul importanţei ţării sale de-a lungul secolului XX. Turcia – spune Davutoglu – a fost descrisă clişeizat ca fiind “un stat cu muşchi puternici, stomac deranjat, inimă fragilă şi creier mediocru”. În viziunea sa, Turcia trebuie să profite de i) sfârşitul Războiului rece şi de finalul adversităţii Est-Vest, ii) de profilul său cultural-politic (ca stat musulman laic şi democratic) şi, mai ales, iii) de poziţia sa geostrategică unică – punte între lumea occidentală şi cea islamică, dar şi nod de reţea pe drumul hidrocarburilor spre Europa.

Drept care, pe 1 mai 2009, Babacan a fost schimbat din postul de ministru de Externe – şi înlocuit cu Ahmet Davutoglu. Această rocadă era un semnal în sine. În locul euro-optimistului Babacan a venit mai pragmaticul Davutoglu – care a sugerat imediat că Turcia va păstra pe mai departe tradiţionala sa politică de “zero probleme cu vecinii” şi chiar o va actualiza şi întări într-o politică a “maximei colaborări cu toţi cei interesaţi”. Dincolo de retorică, schimbarea este una de paradigmă: Turcia, aparent dezamăgită de tergiversările Parisului & Berlinului în privinţa integrării sale în UE (dar şi de acceptarea ca membru a Ciprului, în 2004!), se reîntoarce la o politică multivectorială, în care atenţia şi consultanţa acordate lumii musulmane învecinate (din Balcani până în Orientul mijlociu – adică aria Imperiului Otoman de altădată) sunt tot mai manifeste.

Prima întâlnire a noului ministru în funcţie a fost una simbolică şi sugestivă: pe 4 mai 2009 el l-a primit în biroul său Araz Azimov – ministrul-adjunct de Externe al Azerbaidjanului. Relaţiile privilegiate turco-azere trebuiau subliniate – inclusiv din motivul că Davutoglu (cu acordul lui Erdogan) pregătea încheierea conflictului diplomatic cu Armenia (moştenit din anii ’90, în urma războiului armeano-azer pentru Nagorno-Karabah). La sfârşitul aceleiaşi luni, la Damasc, alt gest simbolic: la cea de-a 36-a sesiune a Organizaţiei Conferinţei Islamice, într-o reuniune de lucru a miniştrilor de Externe, Davutoglu a subliniat iarăşi rolul ţării sale ca lider zonal şi, în context, a promis ţăranilor sirieni şi irakieni – alarmaţi de secetă – că barajele turceşti de pe Eufrat vor da drumul la mai multă apă.

Severitatea manifestată faţă de statul Israel a oferit Turciei (şi lui Davutoglu), cum e de bănuit, o marjă lărgită de acţiune în spaţiul islamic. Activismul s-a manifestat în Afganistan şi Pakistan – vizitate de Davutoglu la mijlocul lui iunie ’09, la câteva zile după o deplasare în SUA; în China, în contextul tulburărilor din provincia Xinjiang, MAE turc şi-a afirmat preocuparea faţă de statutul etnicilor uiguri – de ascendenţă turcică – din zonă; în Muntenegru, în iulie ’09, Davutoglu era primul ministru turc de Externe care vizita regiunea Sangeakului după pierderea ei de către Imperiul Otoman, în 1912!; în Liban (vizitat de Davutoglu pe 30-31 iulie), în Rusia sau în România[3] (în iulie ’09), în Irak, Georgia, Iran, Siria ş.cl. Peste tot, noul ministru turc a sugerat preocuparea sa pentru un anume hinterland cultural al Turciei. În paralel, la ediţia din octombrie 2009 a manevrelor militare anuale “Vulturul anatolian”, aviaţia israeliană nu a mai fost invitată (fapt fără precedent în istoria de 9 ani a exerciţiului). “Scăparea” a fost primită cu suspiciune în Occident, dar cu bucurie în lumea islamică.

Având acest atu, Turcia lui Davutoglu se doreşte un mediator aparte acolo unde, în lumea “semilunii”, situaţia o cere: între Israel şi Hamas-ul din Gaza; între Moscova şi musulmanii din Sudul Federaţiei Ruse; între Europa şi Iran; între Irak şi Siria (în august, Davutoglu a vizitat Bagdadul şi a lăudat acolo virtuţile recent lansatului “Consiliu de cooperare strategică la înalt nivel” – HLSCC, formulă bilaterală de cooperare între cele două state, statuată prin vizite reciproce la nivel de preşedinte sau premier; o lună mai târziu, preşedintele sirian Başar Al-Assad vizita Ankara şi era lansat un HLSCC similar între Turcia şi Siria). În cuvintele lui Davutoglu, Turcia trebuie să devină “partenerul care să rezolve problemele regiunii”. Un program mai puţin ambiţios, pentru moment, e greu de imaginat.

De departe, Statele Unite ale Americii urmăresc cu curiozitate şi speranţă (la nivelul Departamentului de Stat), dar şi cu semne de întrebare (la nivelul analiştilor) acest balet diplomatic al Turciei. Teoretic, niciodată relaţiile dintre Ankara şi Washington nu au fost mai bune; cum a spus-o însuşi premierul Erdogan în timpul recentei sale vizite în SUA (decembrie ’09), Turcia rămâne un foarte important şi constant pilon al NATO. Pe de altă parte, alte analize arată că în Turcia cresc sentimentele anti-americane (şi anti-occidentale), iar Ankara se profilează drept principalul beneficiar al retragerii americane din Irak şi al impasului din Afganistan[4].

Pentru moment, Ahmet Davutoglu este aşadar, dintre cei 72,5 milioane de cetăţeni ai ţării sale, unul dintre puţinii în măsură să spună dacă i) tradiţionala idee a păstrării orientării laice şi pro-occidentale a Turciei şi ii) mai noua idee a creşterii puterii regionale şi în lumea musulmană a acestui stat sunt compatibile sau, dimpotrivă, urmează să se anihileze reciproc.

 – text publicat în revista Foreign Policy – ediţia română, ianuarie-februarie 2010


[1] Bruce Macphail, „Turks to EU: Never mind”, articol postat de autor pe 21 octombrie 2008 pe site-ul PostGlobal – vezi http://newsweek.washingtonpost.com/postglobal/sais/nexteurope.

[2] Saban Kardas, „Can Egemen Bagis Revive Turkey’s Stalled EU Accession Process?”, în Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 6, January 12, 2009.

[3] O. Nahoi & I.M. Ioniţă, „Europa va fi putere globală dacă va deschide uşa Turciei”. interviu cu Ahmet Davutoglu, în Adevărul, 6 iulie 2009.

[4] Owen Matthews & Christopher Dickey, “Triumph of the Turks”, în Newsweek, 7 decembrie 2009.

11 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Un comentariu

11/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a primului an de mandat B. Obama (1/6)

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (I)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

The foreign policy of U.S. President Barack Obama can be assessed most usefully in two parts: first, his goals and decision-making system and, second, his policies and their implementation. Although one can speak with some confidence about the former, the latter is still an unfolding process.

To his credit, Obama has undertaken a truly ambitious effort to redefine the United States’ view of the world and to reconnect the United States with the emerging historical context of the twenty-first century. He has done this remarkably well. In less than a year, he has comprehensively reconceptualized U.S. foreign policy with respect to several centrally important geopolitical issues:

•  Islam is not an enemy, and the „global war on terror” does not define the United States’ current role in the world;

•  the United States will be a fair-minded and assertive mediator when it comes to attaining lasting peace between Israel and Palestine;

•  the United States ought to pursue serious negotiations with Iran over its nuclear program, as well as other issues;

•  the counterinsurgency campaign in the Taliban-controlled parts of Afghanistan should be part of a larger political undertaking, rather than a predominantly military one;

•  the United States should respect Latin America’s cultural and historical sensitivities and expand its contacts with Cuba;

•  the United States ought to energize its commitment to significantly reducing its nuclear arsenal and embrace the eventual goal of a world free of nuclear weapons;

•  in coping with global problems, China should be treated not only as an economic partner but also as a geopolitical one;

•  improving U.S.-Russian relations is in the obvious interest of both sides, although this must be done in a manner that accepts, rather than seeks to undo, post-Cold War geopolitical realities; and

•  a truly collegial transatlantic partnership should be given deeper meaning, particularly in order to heal the rifts caused by the destructive controversies of the past few years.

For all that, he did deserve the Nobel Peace Prize. Overall, Obama has demonstrated a genuine sense of strategic direction, a solid grasp of what today’s world is all about, and an understanding of what the United States ought to be doing in it. Whether these convictions are a byproduct of his personal history, his studies, or his intuitive sense of history, they represent a strategically and historically coherent worldview. The new president, it should be added, has also been addressing the glaring social and environmental dilemmas that confront humanity and about which the United States has been indifferent for too long. But this appraisal focuses on his responses to the most urgent geopolitical challenges.

CHALLENGES TO WHITE HOUSE LEADERSHIP

Obama has shown a genuine sense of strategic direction and a solid grasp of what today’s world is all about. Obama’s overall perspective sets the tone for his foreign-policy-making team, which is firmly centered in the White House. The president relies on Vice President Joe Biden’s broad experience in foreign affairs to explore ideas and engage in informal strategizing. National Security Adviser James Jones coordinates the translation of the president’s strategic outlook into policy, while also having to manage the largest National Security Council in history – its over-200-person staff is almost four times as large as the NSC staffs of Richard Nixon, Jimmy Carter, and George H. W. Bush and almost ten times as large as John F. Kennedy’s. The influence of Secretary of Defense Robert Gates on national security strategy has been growing steadily. Gates’ immediate task is to successfully conclude two wars, but his influence is also felt on matters pertaining to Iran and Russia. Secretary of State Hillary Clinton, who has the president’s ear as well as his confidence, is likewise a key participant in foreign policy decisions and is the country’s top diplomat. Her own engagement is focused more on the increasingly urgent global issues of the new century, rather than on the geopolitical ones of the recent past.

Finally, Obama’s two trusted political advisers, David Axelrod and Rahm Emanuel, who closely monitor the sensitive relationship between foreign and domestic politics, also participate in decision-making. (For example, both sat in on the president’s critical September meeting with Israeli Prime Minister Benjamin Netanyahu.) When appropriate, policy discussions also include two experienced negotiators, George Mitchell, who conducts the Middle East peace negotiations, and Richard Holbrooke, who coordinates the regional response to the challenges in Afghanistan and Pakistan. In effect, they are an extension of the president’s NSC-centered process.

On this team, Obama himself is the main source of the strategic direction, but, unavoidably, he is able to play this role on only a part-time basis. This is a weakness, because the conceptual initiator of a great power’s foreign policy needs to be actively involved in supervising the design of the consequent strategic decisions, in overlooking their implementation, and in making timely adjustments. Yet Obama has had no choice but to spend much of his first year in office on domestic political affairs.

As a result, his grand redefinition of U.S. foreign policy is vulnerable to dilution or delay by upper-level officials who have the bureaucratic predisposition to favor caution over action and the familiar over the innovative. Some of them may even be unsympathetic to the president’s priorities regarding the Middle East and Iran. It hardly needs to be added that officials who are not in sympathy with advocated policies rarely make good executors. Additionally, the president’s domestic political advisers inevitably tend to be more sensitive to pressures from domestic interest groups. This usually fosters a reluctance to plan for a firm follow-through on bold presidential initiatives should they suddenly encounter a foreign rebuff reinforced by powerful domestic lobbies. Netanyahu’s rejection of Obama’s public demand that Israel halt the construction of settlements on the West Bank and in East Jerusalem is a case in point.

 It is still too early to make a firm assessment of the president’s determination to pursue his priorities, as most of the large issues that Obama has personally addressed involve long-range problems that call for long-term management. But three urgent issues do pose, even in the short run, an immediate and difficult test of his ability and his resolve to significantly change U.S. policy: the Israeli-Palestinian conflict, Iran’s nuclear ambitions, and the Afghan-Pakistani challenge. Each of these also happens to be a sensitive issue at home. (continuarea – mîine: despre impasul israelo-palestinian)

11 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 Mâine, un text de Adrian Cioroianu despre noile ambiţii regionale şi globale ale Turciei

… despre noua politică externă a Turciei şi despre ministrul de externe Ahmet Davudoglu – un text ce va fi publicat în viitorul număr al revistei Foreign Policy – ediţia română.

10 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | Lasă un comentariu

10/ian/2010 Avanpremieră: O excelentă analiză a politicii externe a administraţiei Obama

de mâine, în serial, GEOPOLITIKON propune o excelentă analiză de ultimă oră a politicii externe a administraţiei B. Obama, semnată Zbigniew Brzezinski.

10 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | Lasă un comentariu

10/ian/2010 „The Economist”: România şi Bulgaria – sinonime, la Bruxelles, pentru corupţie, respectiv crimă organizată

… revista The Economist despre Europa de Est la începutul anului 2010 şi despre dificultatea de a poziţiona pe hartă acest concept geografico-politico-istoric. Din nou, o perspectivă nu foarte măgulitoare pentru România şi Bulgaria. Dar ce este nou aici?! – EURAST

Vezi şi:  “Le Figaro” despre România din 2009: dezamăgită şi dezamăgitoare  ///  “Le Figaro” despre Bulgaria: stat european sau cal troian al Rusiei în UE?  ///  Revista “The Economist” despre alegerile prezidenţiale din România

 

“Eastern Europe”. Wrongly labelled

Jan 7th 2010
From The Economist print edition

The economic downturn has made it harder to speak sensibly of a region called “eastern Europe”

Illustration by Peter Schrank
IT WAS never a very coherent idea and it is becoming a damaging one. “Eastern Europe” is a geographical oddity that includes the Czech Republic (in the middle of the continent) but not Greece or Cyprus (supposedly “western” Europe but in the far south-east). It makes little sense historically either: it includes countries (like Ukraine) that were under the heel of the Soviet empire for decades and those (Albania, say) that only brushed it. Some of those countries had harsh planned economies; others had their own version of “goulash communism” (Hungary) or “self-managed socialism” (Yugoslavia).

Already unreliable in 1989, the label has stretched to meaninglessness as those countries’ fortunes have diverged since the collapse of communism. The nearly 30 states that once, either under their own names or as part of somewhere else, bore the label “communist” now have more differences than similarities. Yet calling them “eastern Europe” suggests not only a common fate under totalitarian rule, but a host of ills that go with it: a troubled history then; bad government and economic misery now.

 The economic downturn has shown how misleading this is. Worries about “contagion” from the banking crisis in Latvia raised risk premiums in otherwise solid economies such as Poland and the Czech Republic—a nonsense based on outsiders’ perceptions of other outsiders’ fears. In fact, the continent’s biggest financial upheaval is in Iceland (see article, article), and the biggest forecast budget deficits in the European Union next year will not be in some basket-cases from the ex-communist “east” but in Britain and in Greece. The new government in Athens is grappling with a budget deficit of at least 12.7% of GDP and possibly as much as 14.5%. European Commission officials are discussing that in Greece this week.

None of the ten “eastern” countries that joined the EU is in so bad a mess. They include hotshots and slowcoaches, places that feel thoroughly modern and those where the air still bears a rancid tang from past misrule. Slovenia and the Czech Republic, for example, have overhauled living standards in Portugal, the poorest country in the “western” camp. Neither was badly hit by the economic downturn. Some of the ex-communist countries now have better credit ratings than old EU members and can borrow more cheaply. Together with Slovakia, Slovenia has joined the euro, which Sweden, Denmark and Britain have not. Estonia—at least in outsiders’ eyes—is one of the least corrupt countries in Europe, easily beating founder members of the EU such as Italy.

Three sub-categories do make sense. One is the five autocratic ’stans of Central Asia (Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Turkmenistan and Uzbekistan). They scarcely count as “Europe”, though a hefty Britain-sized tenth of Kazakhstani territory (some 200,000 square kilometres) lies unambiguously in Europe. Kazakhstan also this year chairs the Organisation for Security and Co-operation in Europe, a Vienna-based post-cold-war talking shop. But none of the ’stans has become a member of the Council of Europe (another talking shop and human-rights guardian, based in Strasbourg). That shows the problem. The definition of “Europe” is as unreliable as the word “eastern”.

The ’stans vary (Tajikistan is poor, Kazakhstan go-getting). But all have slim prospects of joining the EU in the lifetime of anyone reading this article. That creates a second useful category: potential members of the union. It starts with sure-fire bets such as Croatia, and other small digestible countries in the western Balkans such as Macedonia. It includes big problematic cases such as Turkey and Ukraine and even—in another optimistic couple of decades—four other ex-Soviet republics, Georgia, Moldova, Armenia and Azerbaijan (the last, maybe, one day, on Turkey’s coat-tails).

The third and trickiest category is the ten countries that joined in the big enlargement of 2004 and in the later expansion of 2007. They are a mixed bunch, ranging from model EU citizens such as Estonia (recently smitten by a property bust, but all set to gain permission this year to join the euro) to Romania and Bulgaria, which have become bywords in Brussels for corruption and organised crime respectively. Eight of them (Romania and Bulgaria are the exceptions) have already joined Europe’s Schengen passportless travel zone. Most (Poland is a big, rankling exception) also have visa-free travel to America. All (unlike EU members Austria, Cyprus, Ireland and Malta) are in NATO.

Some worries remain constant, mild in the countries in or near the EU, more troubling in those in the waiting room and beyond. Exclusion and missed opportunity from the communist years still causes anger, as does near-exclusion from top jobs in international organisations (another consequence of the damaging “eastern Europe” label, some say). Toxic waste from that era, such as over-mighty spooks and miles of secret-police files, create openings for blackmail and other mischief-making, especially where institutions are weak. Lithuania’s powerful security service, the VSD, is in the centre of a political storm, but worries about lawlessness and foreign penetration ripple from the Baltic to the Black Sea.

Four countries—Poland and the three Baltic states—worry a lot about Russian revisionism (or revanchism). Hungary, the Czech Republic and Slovakia are concerned too, but more about energy and economic security than military sabre-rattling. Yet elsewhere, in the former Yugoslavia for example, such fears seem mystifying and even paranoid.

The new and future members also share capital-thirstiness. All need lots of outside money (from the EU’s coffers, from the capital markets and from foreign bank-lending) to modernise their economies to the standards of the rest of the continent.

But the usefulness of the “new member state” category is clearly declining as the years go by. Oxford University still has a “New College” which was a good label in 1379 to distinguish it from existing bits of the university. It seems a bit quaint now. Poles, Czechs, Estonians and others hope that they will drop the “new” label rather sooner, so that they can be judged on their merits rather than on their past.

10 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Un comentariu

10/ian/2010 Un eveniment istoric: China depăşeşte Germania ca cel mai mare exportator de pe piaţa globală

(În decembrie 2009, China a depăşit Germania şi a devenit cel mai mare exportator al pieţii mondiale. Tot anul trecut China a depăşit SUA şi a devenit cea mai mare piaţă din lume pentru vînzările de automobile. Urmînd această evoluţie din ultimii ani, China va depăşi Japonia şi va ocupa poziţia de cea de-a doua economie a lumii.

Texte GEOPOLITIKON & EURAST pe acelaşi subiect: Iran & Rusia + China – ce strategie trebuie să aibă Occidentul? /// O nouă “nouă ordine mondială” şi un complot împotriva dolarului?  /// China, Rusia, India, Brazilia: vor salva sau vor supune Occidentul? )

***

China overtakes Germany as biggest exporter
Country is on track to replace Japan as the world’s second-largest economy

Associated Press,  Jan. 10, 2010
BEIJING – China overtook Germany as the world’s top exporter after December exports jumped 17.7 percent for their first increase in 14 months, data showed Sunday, in another sign of China’s rise as a global economic force.

Exports for the last month of 2009 were $130.7 billion, data from the General Administration of Customs showed. That raised total 2009 exports to $1.2 trillion, ahead of the 816 billion euros ($1.17 trillion) for Germany forecast by its foreign trade organization, BGA.

China’s new status is largely symbolic but reflects the ability of its resilient, low-cost manufacturers to keep selling abroad despite a slump in global consumer demand due to the financial crisis. December’s rebound was an „important turning point” for exporters, a customs agency economist, Huang Guohua, said on state television, CCTV. „We can say that China’s export enterprises have completely emerged from their all-time low in exports,” Huang said

Stronger foreign sales of Chinese goods could help to drive the country’s recovery after demand plunged in 2008, forcing thousands of factories to close and throwing millions of laborers out of work. Boosted by a 4 trillion yuan ($586 billion) stimulus, China’s economic expansion accelerated to 8.9 percent for the third quarter of 2009 and the government says full-year growth should be 8.3 percent.

Economists and Germany’s national chamber of commerce said earlier the country was likely to lose its longtime crown as top exporter.

China is best known as a supplier of shoes, toys, furniture and other low-tech goods, while Germany exports machinery and other higher-value products. German commentators note that their country supplies the factory equipment used by top Chinese manufacturers.

China surpassed the United States as the biggest auto market in 2009 and is on track to replace Japan as the world’s second-largest economy soon. China passed Germany as the third-largest economy in 2007.

China’s trade surplus shrank by 34.2 percent in 2009 to $196.07 billion, the customs agency said. That reflected China’s stronger demand for imported raw materials and consumer goods while the United States and other economies are struggling and demand is weak.

Unfair advantage?
The United States and other governments complain that part of China’s export success is based on currency controls and improper subsidies that give its exporters an unfair advantage against foreign rivals.

Washington has imposed anti-dumping duties on imports of Chinese-made steel pipes and some other goods, while the European Union has imposed curbs on Chinese shoes.

The U.S. and other governments also complain that Beijing keeps its currency, the yuan, undervalued. Beijing broke the yuan’s link to the dollar in 2005 and it rose gradually until late 2008, but has been frozen since then against the U.S. currency in what economists say is an effort by Beijing to keep its exporters competitive.

The dollar’s weakness against the euro and some other currencies pulls down the yuan in markets that use them and makes Chinese goods even more attractive there, adding to China’s trade surplus.

Even though China overtook Germany as top exporter, the customs agency said total 2009 Chinese trade fell 13.9 percent from 2008. Commodities were among China’s key imports, the agency said, with the country bringing in 630 million tons of iron ore last year, up 41.6 percent from the previous year, and 200 million tons of crude oil, an increase of 13.9 percent, as prices for both commodities fell.

Economists say China has been rushing to build up stockpiles at bargain prices since crude oil and other commodity prices plunged in 2008. That motive, more than a revival in actual industrial demand, has driven its recent import boom of oil, copper and other metals.

10 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 O rememorare: Filip Vârlan – Revoluţia din 1989 în imaginile mele

Revoluţia în imaginile mele

(sau Ce fac pe 21 seara?)

 Filip Vârlan  

Este 21 decembrie 2009 seara iar la ora la care scriu, televiziunile publice şi private din România au o ofertă variată de programe cu audienţă mai mică sau mai mare, după gustul, respectiv interesul telespectatorilor. Am aşteptat mult această zi, neputând să îmi ascund emoţiile celebrării a 20 de ani de la începutul revoluţiei în Bucureşti, de care îmi aduc aminte mai intens în această perioadă. Intensitatea aşteptării a fost mai pronunţată deoarece, gândindu-mă retrospectiv, observ că ea este rezultatul unui mix între interesul crescendo pe care l-am dezvoltat pentru studiul celor întâmplate atunci (puteţi să-i spuneţi obsesiv “aflarea adevărului”) şi clişeele comemorative la care asistăm anual. Mi-am spus că de această dată trebuie să fie ceva special, trebuie să acţionez, să-mi instig propriile amintiri, în fond cifra e rotundă. Pe măsură ce s-a apropiat aniversarea am încercat să studiez cât mai bine oferta programelor TV, urmărind posibile documentare inedite care să aducă, daca nu interpretări noi, măcar imagini nemaivăzute. De ce imagini? Pentru că acestea m-au impactat atunci. În contrapondere aveam opţiunea numărul doi: să merg în Piaţa Universităţii.

Prima imagine

În 1989 eram pe la vârsta la care se face trecerea de la copilărie la adolescenţă. Şansa a făcut să locuiesc central pe Bd. Bălcescu prin dreptul Bisericii Italiene chiar lângă o celebră florărie care acum nu mai există.

21 decembrie fusese o zi călduroasă de iarnă pe care o petrecusem cu bunicul meu în piaţă la cumpărături, cu speranţa că o să am după prânz şi câteva ore de joacă prin parc. Ieşind de la staţia de metrou Batiştei, îl las pe bunicul meu în spate, şi încep să alerg către casă unde mă aşteptau mama ieşită în pauza de la birou şi bunica. Mă reped instinctiv, şi vă garantez că nici acum nu am habar de ce am făcut-o atât de decis, către televizor pe care îl aprind direct pe singurul post ce se prindea. De aproximativ câteva minute, Ceauşescu îşi începuse speech-ul, fusese aplaudat deja odată, îşi ridicase mâna în aer în celebru-i gest de militantist, rostind mulţumirile organizatorilor acestei mari manifestaţii şi dintr-o dată s-a oprit. Din spate se auzeau ţipete amplificate de staţiile de transmisie iar mimica personajului  cu caciulă de astrahan a trădat pentru prima dată în direct spaimă şi nedumerire. În continuare, într-un plan secundar s-a văzut individul cu pălărie care intrase în clădire atenţionându-l pe Ceauşescu de primejdie.

– textul integral în format word doc. – Varlan – Revolutia imagini – dec 09

10 ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 (Recapitulare:) Spre o nouă relaţie SUA – Rusia?

Spre o nouă relaţie SUA- Rusia?

Adrian Cioroianu

 Pe 4 mai 2006, aflat la Vilnius (Lituania), vice-preşedintele american Dick Cheney încălca protocolul diplomatic şi spunea că pentru Rusia “gazul şi energia devin mijloace de intimidare” şi, pe scurt, că ţara lui Vladimir Putin trebuie să aleagă: “între a regăsi drumul democraţiei şi a redeveni inamicul nostru”. Acest discurs destul de virulent era legitimat – în opinia autorului său – de un veritabil “război al gazului” care tocmai opusese Rusia, Ucraina şi Uniunea Europeană în ianuarie 2006. Atunci, acest discurs îi avea martori pe liderii ţărilor de la Marea Baltică şi de la Marea Neagră (inclusiv România) şi avea să fie caracterizat de presa moscovită ca fiind “cel mai virulent pronunţat împotriva Rusiei de către un lider american de la sfârşitul Războiului Rece încoace”[i]. Între timp s-a mai consumat şi un al doilea “război al gazului” (în acelaşi triunghi Rusia – Ucraina – UE) şi, totodată, la Moscova şi la Washington s-au schimbat primii oameni în stat. Există, în aceste condiţii, vreo şansă ca relaţiile dintre Rusia şi Statele Unite să se ridice de la nivelul foarte jos la care ajunseseră în ultimii ani ai administraţiilor Bush-Putin?

După episodul din mai 2006 au urmat apoi doi ani şi mai bine de suspiciune reciprocă – suficient pentru ca presa occidentală să se întrebe dacă nu cumva Vestul generic şi Rusia se află în deschiderea unui nou Război Rece. Nu au lipsit pe parcurs momentele delicate: printre acestea crima şi fazele succesive ale procesului presupuşilor criminali ai Annei Politkovskaia (curajoasa ziaristă de la Novaia Gazeta care a fost împuşcată pe 7 octombrie 2006), summit-ul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008 (unde Ucraina şi Georgia au fost foarte aproape de a primi din partea NATO un membership action plan, echivalentul unui calendar ferm de aderare) sau, în fine, războiul din Georgia, din august 2008 – prin care Rusia a arătat (încă odată) că are o sensibilitate deosebită faţă de ceea ce ea numeşte vecinătatea sa apropiată.

Faţă de suspiciunea reciprocă din ultimii ani ai lui George W. Bush versus Vladimir Putin, s-ar spune că noul preşedinte american Obama a  venit cu un bemol de proporţii. În primul rând, ideea scutului antirachetă american din Cehia şi Polonia (care nu era îndreptat împotriva Rusiei, ci era doar foarte apropiat de graniţele acesteia) se pare ca va fi sortită unei reflecţii ceva mai prelungite. În consecinţă, preşedintele rus Medvedev s-a arătat şi el dispus să amâne plasarea unor rachete cu rază scurtă de acţiune (de tip Iskander) în enclava rusească Kaliningrad de la Marea Baltică (aşa cum ameninţase, ca răspuns la planul american din Europa Centrală). În al doilea rând sunt tot mai multe semne că SUA nu vor mai insista atât de mult pentru apropierea Georgiei şi Ucrainei de NATO. Cel puţin deocamdată. Desigur, la nivel declarativ se spune că istoria merge înainte şi nu face paşi înapoi etc. dar, repet, deocamdată se pare că extinderea spre Est a NATO va înregistra o pauză. Tot ce s-a întâmplat în ultimul an conduce către această idee – de la războiul din august anul trecut din Georgia şi până la strădania Rusiei de a “demonstra” că Ucraina este un perimetru de tranzit nesigur în drumul gazelor naturale către Vestul Europei. În al treilea rând – şi poate cel mai important –, devine tot mai clar că SUA au nevoie de sprijinul Rusiei pentru a bloca ambiţiile nucleare ale Iranului. Ţara ayatollahilor nu este un perimetru foarte familiar europenilor, dar rămâne foarte important în geopolitica actuală. Potrivit ultimelor estimări, spre sfârşitul acestui an Iranul ar putea avea suficient uraniu îmbogăţit pentru a putea construi o bombă nucleară[ii] – chiar dacă nu este foarte limpede dacă Iranul chiar doreşte acest lucru sau doar intenţionează mai curând să capete o monedă de schimb care să-i dea o marjă mai largă de negociere “diplomatică”.

Mai mult decât în alte dosare, în cel iranian Statele Unite au stringentă nevoie să fie susţinuţi de toţi membrii Consiliului de Securitate al ONU – inclusiv Rusia. Acest semnal a plecat spre Moscova din mai multe capitale occidentale – vezi declaraţia recentă a preşedintelui francez N. Sarkozy, care spunea că “depinde de Rusia ce faţă vrea să ne arate. Dacă ea vrea să fie un jucător major, trebuie să ne ajute în problema Iranului”.

Iată, aşadar, o relaţie transatlantică şi transpacifică ce merită atenţia noastră. Nu va mai trece mult timp şi Obama şi Medvedev se vor întâlni faţă în faţă. Noi, ţările plasate veşnic între marile puteri, oricât de membre ale unei alianţe sau ale alteia am fi, suntem obişnuiţi să privim cu circumspecţie spre acest gen de evenimente – şi nu cu simplă curiozitate, ci cu umbra de teamă pe care trecutul mereu o aruncă asupra noastră în astfel de ocazii.    

– text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 3, martie 2009; publicat iniţial pe GEOPOLITIKON pe 04 martie 2009.


[i] *** “Guerre froide”, în Courrier international nr. 810, 11 mai 2006, p. 20.

[ii] Christopher Dickey, “How Close is Iran to a Bomb?”, în Newsweek, 9 martie 2009, p. 4.

10 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , | Lasă un comentariu

09/ian/2010 EURAST recomandă: o analiză geopolitică a STRATFOR privind Rusia în 2010

(STRATFOR este o agenţie privată americană specializată în analize/previziuni geopolitice (director: George Friedman). Analiza ce urmează se referă la posibilele evoluţii ale Rusiei în anul 2010 – dar şi la state ale Asiei Centrale şi Caucazului, alegerile din Ucraina, statele baltice etc. – EURAST, Ad.C.)

9 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

09/ian/2010 Spania şi-a asumat preşedinţia rotativă semestrială a Uniunii Europene

(Dra Andrada Bălan este o studentă meritorie a Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti; domeniile sale de interes vizează, mai ales, istoria, societatea şi cultura Spaniei – de aici şi această analiză  ancorată în deplina actualitate a „istoriei europene”, cu o interesantă paralelă între dilemele secolului al XX-lea spaniol şi provocările „continentale” de astăzi – EURAST)

Preşedinţia spaniolă a Uniunii Europene

Andrada Bălan

Nimic mai senzaţional şi mai interesant decît acele mici şi picante coincidenţe şi curiozităţi ale istoriei, ce pentru o minte poate prea îndrăzneaţă sau doar prea obişnuită cu romanele poliţiste pot trece drept adevărate conspiraţii. Cîţi dintre spanioli s-ar fi gîndit, pe 5 ianuarie 1938, în plină desfăşurare a operaţiunilor de la Teruel – de departe, una dintre cele mai sîngeroase confruntări republicano-franchiste ale războiului civil din Spania, la care asista şi un tînăr corespondent american, pe nume Ernest Hemingway – că infantele născut în exil la Roma, nepotul monarhului alungat în aprilie 1931, avea să devină peste 37 de ani (el, şi nu tatăl său!) monarhul întregii Spanii democratice? Şi totuşi, dincolo de aceste poveşti suprapuse, ale unei crude bătălii încheiate cu retragerea forţelor republicane, pe larg redată în mai toate marile publicaţii americane şi europene, pe de-o parte, şi ale naşterii unui infante pentru care guvernarea era atunci doar o posibilitate îndepărtată, Juan Carlos Alfonso Víctor María de Borbón y Borbón-Dos Sicilias este astăzi figura politică spaniolă de cea mai mare anvergură, cea mai apreciată.

„Văduvită“ de un potenţial rol major (ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, ce a dat, finalmente, un preşedinte stabil şi un Înalt Reprezentant pentru Politica externă şi politica de securitate a Uniunii Europene), preşedinţia rotativă, semestrială, asumată de Spania începînd cu 1 ianuarie 2010, va trebui să facă faţă în primul rînd unor riscuri de imagine. Dincolo de agenda încărcată (peste zece întîlniri la nivel înalt, nu toate foarte comode pentru Spania – vezi summit-ul UE-Maroc, ce va fi probabil marcat de tensiunile acumulate în cazul activistei sahariene pentru independenţa Saharei Occidentale, Aminatu Haidar), dincolo de euforia aproape copilărească afişată de José Luis Rodríguez Zapatero şi de multele obiective trasate fiecărui minister în parte, Spania are la dispoziţie şase luni pentru a menţine pe o linie pozitivă o preşedinţie ce s-ar putea transforma oricînd, pierzînd criteriile şi proporţiile realităţii, într-un eşec.

Misiunea liderului din La Moncloa (nu tocmai cel mai charismatic şi convingător preşedinte de guvern european) este cu atît mai grea cu cît principalul obiectiv anunţat – ieşirea Uniunii din recesiune şi generarea eficientă şi rapidă de noi locuri de muncă – se suprapune peste trista realitate a unui şomaj spaniol de aproape 18%, mult peste media şomajului la nivel european şi peste inevitabilele comparaţii ale viitoarei sale prestaţii în raport cu reuşitele preşedinţii asumate de Spania în 1989 şi 1995 (Felipe González), precum şi în 2002 (José María Aznar).

Dacă la nivel economic este greu de presupus că Spania va avea o contribuţie decisivă, rămîne de urmărit strategia pe care Zapatero şi Miguel Ángel Moratinos vor reuşi (sau nu?!) să o construiască în planul politicii externe, unde Spania trebuie să facă ceea ce, începînd cu politica lui Primo de Rivera din anii ’20 (de reprezentare a intereselor Americii Latine în cadrul Societăţii Naţiunilor), ştie mai bine să facă: să se (re)afirme drept principala voce europeană în relaţia cu Ibero-America. Şi asta cu atît mai mult cu cît divergenţele dintre statele latino-americane pe tema crizei politice din Honduras şi a recunoaşterii preşedintelui recent ales – Porfirio „Pepe“ Lobo – au creat diplomaţiei spaniole spaţiul necesar pentru a se manifesta drept un factor mediator în regiune. Interesant este faptul că succesul avantajelor pe care guvernul de la Madrid, în mod natural, le are în raport cu regiunea Americii Latinii depinde de reuşita sau eşecul proiectului dezvoltat în ultimele luni de către Miguel Ángel Moratinos, şi anume acela de a determina o relaxare/normalizare a poziţiei comune a Uniunii Europene faţă de regimul lui Raúl Castro de la La Habana.

În strînsă competiţie cu „rating-ul“ pe care, cu siguranţă, îl va face prezenţa lui Obama, în mai, la Madrid, persoana ce poate înclina rating-ul şi bilanţul preşedinţiei spaniole spre un rezultat pozitiv rămîne Casa Regală prin Regele Juan Carlos şi relaţia privilegiată, personală şi/sau oficială pe care acesta o are cu şefii de stat din Europa şi din lumea întreagă. Chiar pentru cei ce l-au asimilat deja trecutului şi manualelor de istorie şi în ciuda anilor pe care i-a sărbătorit pe 5 ianuarie, viitoarele evenimente de la Madrid vor descoperi în Regele Juan Carlos un om politic actual, de prim rang, decisiv pentru a menţine prestigiul Spaniei şi al monarhiei spaniole (al cărei viitor este, în continuare, motiv de discuţie) la un nivel înalt.

– text publicat în revista „Dilema veche” nr. 308, 7 ianuarie a.c.

9 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

09/ian/2010 Cititorii GEOPOLITIKON au decis: TOP 10 – Cele mai populare (şi cele mai „trecute cu vederea”) articole de aici, din anul 2009

Dumneavoastră, ca cititori, aţi hotărît!

– EURAST Center

Sitlog-ul GEOPOLITIKON (id est: combinaţia de site şi blog, pentru cei interesaţi de problematica propusă) a luat naştere în luna octombrie 2009, din ideea unui grup de iniţiativă care iniţial a subestimat nivelul de interes al tematicii „geopolitice & europene & eurasiatice” oferite (în sensul că nu se aştepta, ca în trei luni, aici să apară aproape 50.ooo de cititori, cu o evoluţie day by day în creştere). Unele dintre articolele postate pe sitlog poartă o dată anterioară – aceasta s-a petrecut din motive pur tehnice, pentru că acest sitlog este unul dintre puţinele care în momentul apariţiei propriu-zise au dorit să aibă deja postate mai multe texte, pe diferite teme. N-a fost tocmai uşor, dar a meritat efortul.

Am decis, în spiritul de transparenţă amicală şi complicitate intelectuală  pe care îl dorim în relaţia cu cititorii noştri fideli, evidenţierea la începutul acestui an 2010 a celor mai populare – şi celor mai puţin populare10 texte postate de la apariţia sitlog-ului. Facem precizarea că acest clasament – familiar pentru autorii/gestionarii de site-uri & bloguri – nu are nimic de-a face cu valoarea textelor propuse în fiecare zi – ci mai curând cu disponibilitatea unora dintre cititorii noştri de a recomanda anumite texte prietenilor/cunoscuţilor.  Aşadar, în cazul în care regăsiţi/descoperiţi texte care v-au interesat (sau nu), nu ezitaţi să transmiteţi mai departe acest lucru celor din agenda dvs.!

O amprentă aparte în acest clasament a dat-o detaliul că toamna 2009 a fost una electorală la Bucureşti – ceea ce explică, probabil, prezenţa detaşată în fruntea topului a unui text (non-geopolitic) a dlui Adrian Cioroianu despre dl Traian Băseascu, în condiţiile în care alte articole pe teme geopolitice/istorice ale aceluiaşi autor ocupă o poziţie subiacentă. Cum se va vedea, există printre cele „mai puţin populare” texte ale sitlogului unele analize – Vladimir Socor, Dan Dungaciu etc. – care, credem noi, sunt cu mult mai valoroase (ca informaţie şi interpretare) decât poziţia lor efectivă în lista de preferinţe a celor ce le-au accesat.

La fel, o anumită bibliografie a prof. Adrian Cioroianu a întrunit mai multe „lecturi” decât numărul total al studenţilor la ştiinţe/discipline umaniste din Universiatea Bucureşti din 2009 – ceea ce e măgulitor pentru sitlog, pentru autor şi pentru cititorii în speţă (şi arată că textul respectiv a fost accesat de studenţii mai multor facultăţi/universităţi din România), dar este nerelevant dat fiind că pe acest sitlog vor apărea, în curînd, şi alte bibliografii tematice ale aceluiaşi profesor. 

Facem precizarea că am eliminat din aceste clasamente  articolele & postările strict referitoare la sitlog (gen datele de identificare propriu-zise etc.) sau cele conjuncturale (gen teasing-uri, avanpremiere ale unor articole viitoare, caricaturi tematice etc.).

Aşadar, iată clasamentul pe ultimele trei luni ale anului 2009:

Primele 10 poziţii – cele mai populare articole din lunile octombrie-decembrie 2009

1. 27/nov/2009 „Good point, domnule preşedinte

2. 05/aug/2009 Bibliografie – Curs „Intelectuali şi societate în timpul regimul comunist”

3. 26/nov/2009 Documente valide şi erori penibile despre Nicolae Ceauşescu

4. 08/oct/2009 Herta Müller este româncă sau nu?

5. 25/nov/2009 Vladimir Putin merge mîine la cumpărături de lux la Paris

6. 22/dec/2009 Lucian Boia – calmul, eleganţa şi dubiul în istorie

7. 02/oct/2009 Rusia, UE şi proiectul Nabucco

8. 18/nov/2009 După 20 de ani – între Războiul Rece şi conflictele viitorului

9. 27/oct/2009 Imaginea reală a României în în lume (I)

10. 05/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (I)

… şi ultimele 10 poziţii ( altfel spus, articolele cele mai „”trecute cu vederea”, pe drept sau pe nedrept – verificaţi! – în ordinea inversă a „lecturilor” primite)

10. 14/nov/2009 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre R. Moldova şi Tratatul de la Lisabona

9. 10/nov/2009 EURAST recomandă: Reportaj multimedia Berlinul cu şi fără Zid

8. 10/nov/2009 EURAST recomandă: Zidul Berlinului, 20 de ani mai tîrziu

7. 08/nov/2009 Ultima oră: o analiză „la rece” a situaţiei Republicii Moldova

6. 04/mart/2009 Intelectualul şi partidul comunist. Cazul Edgar Morin

5. 07/nov/2009 Invitatul din weekend: Vl. Socor despre rolul Rusiei în politica Republicii Moldova

4. 03/oct/2009 Intelectualul român în postcomunism. O înfrîngere în victorie

3. 04/febr/2009 Geopolitică şi propagandă – PR by Gazprom

2. 04/febr/2009 Ce putem aştepta de la un an electoral în Republica Moldova

1. 04/febr/2009 Cum s-a ajuns la guvernul Boc (primul dintre ele, 2008)

9 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

08/ian/2010 Nu pierdeţi mâine un top al celor mai populare texte GEOPOLITIKON pe anul 2009!

… şi poate că preferinţele dvs. se vor regăsi – sau nu. E clipa unui fel de bilanţ – 2009.

Mâine, un top 10 al celor mai populare şi, totodată, un top 10 al celor mai impopulare texte marca G E O P O L I T I K O N ! Surprize garantate!

8 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | Lasă un comentariu

08/ian/2010 N. Ceauşescu ar fi împlinit 92 de ani (I): artistul şi Conducătorul

Artistul Irimescu şi Conducătorul României (de la Carol al II-lea la Ceauşescu)

Adrian Cioroianu

Citesc, cu întârziere, un volum de memorii-dialog al maestrului Ion Irimescu[1], marele sculptor român. Maestrul a trăit mai mult decât veacul XX – timp suficient, s-ar spune, pentru a cunoaşte mare parte din elementele de durată sau de butaforie ale secolului trecut românesc; născut în februarie 1903 şi mort în octombrie 2005, Irimescu închide, în propria sa biografie, un capitol – lung şi complex – de istorie românească. În egală măsură istorie a artei şi istorie pur şi simplu, a conducătorilor şi a celor conduşi.  Cartea sa de memorii m-a descumpănit. Nu sunt un cunoscător al istoriei artei româneşti contemporane, ci mai curând un spectator (neangajat) al acesteia. Şi, ca fost elev al Şcolii generale nr. 18 din Craiova – pe Calea Unirii, cum cobori spre Parcul Romanescu pe partea dreaptă – nu pot să nu-mi amintesc dimineţile de duminică petrecute cu clasa, la finele anilor ’70, lângă soclul statuii 1907, curăţind pământul din jurul ei de buruieni şi ştergând cu bureţi aduşi de doamna dirigintă eventualele inscripţii ireverenţioase.

Ei bine, această frumoasă statuie a Craiovei este una dintre operele lui Irimescu. Cu un ţăran învins şi muribund la bază şi cu un altul victorios pe soclu, ea strânge în sine toată mitologia răscoalei de la 1907, aşa cum o poate recita astăzi orice elev din şcoala primară cu note mari la Istorie. Monumentul a fost – şi rămâne şi azi – impresionant pentru cei ce-şi ridică spre el privirea. Numai că în spatele operei se ascunde o dramă, de nimic trădată.

Lucrurile stau astfel: în primăvara lui 1907, pe când răscoala din Moldova era în toi, familia viitorului artist Irimescu (care avea atunci vreo patru anişori) era de cealaltă parte a baricadei! Tatăl artistului era un om înstărit, proprietar de moară, în satul Preuteşti de prin părţile Fălticenilor. În faţa furiei ţăranilor – care vroiau să-l jupoaie pe stăpânul morii! –, familia Irimescu a încărcat tot ce a putut într-un car şi s-a refugiat la Fălticeni. De acolo, din casa unei rude care-i găzduia, au fost martorii intervenţiei a armatei române – o pacificare soldată, cum se ştie, cu morţi şi răniţi.

Trecut-au anii. Irimescu urmează facultatea de arte frumoase de la Cluj. Artistul păstrează o frumoasă amintire anilor lui Carol al II-lea, pe care-i consideră foarte potriviţi – spre deosebire de ce va urma – capriciilor unui artist. Cred că are dreptate – în fond, capriciile regelui erau oricum mai mari. În plus, categoric Carol al II-lea a respectat arta cât toţi urmaşii săi la conducerea ţării la un loc.

Comunismul aduce, pentru Irimescu angajarea în opera socială. E laureat al Premiului de Stat în 1953. Prezent în toate expoziţiile importante care  se organizează în ţară. În 1954, la un an după moartea lui Stalin, participă, în numele României, la Bienala de Artă de la Veneţia. În paralel, primeşte Premiul de Stat clasa I-a, destinat celor mai bun artişti ai Republicii Populare Române. În 1958 realizează bustul istoricului Vasile Pârvan, la Constanţa. În 1959, lucrările sale sunt prezente în expoziţii la Budapesta, Belgrad sau Minsk. Şi, în fine, la începutul anilor ’60, ridică la Craiova, în faţa intrării principale din Parcul Romanescu – pe atunci, Parcul Poporului – monumentul 1907. A fost, se înţelege, o comandă de stat (cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la răscoală), pe care artistul a onorat-o. Ironia destinului: un artist a cărui familie fusese fugărită din satul natal de ţăranii răsculaţi ajunge să ridice, într-unul dintre marile oraşe ale ţării, o statuie spre gloria răsculaţilor!

Au urmat mici bucurii şi mici sacrificii obişnuite pentru orice artist important al României socialiste: călătorii în străinătate fără nevastă (din teama vreunui responsabil cu ideologicul ca artistul să nu rămână afară), participare „ghidată” la expoziţii în afara ţării, participarea la expoziţii de interior, inclusiv din cele a căror încărcătură politică era evidentă. Întrebat despre arta realismului socialist, artistul spune, la un moment dat: „Da, am sculptat muncitori şi muncitoare, dar dacă m-a atras o muncitoare, nu a fost pentru munca ei, ci pentru aspectul ei, pentru faţa ei, pentru corpul ei”. Elena Ceauşescu – ca să nu mai vorbim de soţul ei – ar fi fost oripilată de aşa o afirmaţie.

L-a cunoscut şi pe Nicolae Ceauşescu, şi i-a rămas în amintire mai ales perioada de început a acestuia, când liderul era foarte atent cu artiştii, îi mai invita la o discuţie etc. În opinia lui Irimescu, ideile artistice ale lui Ceauşescu erau mai stângiste decât cele ale lui Gheorghiu-Dej. Cum-necum, a ajuns să facă cuplului conducător – Nicolae şi Elena – două busturi din ghips, apoi altele în bronz. Bustul din ghips al lui Ceauşescu a ajuns, înainte de 1989, la muzeul din Fălticeni, astfel încât, în tumultul revoluţiei din decembrie, cei care au intrat în acea incintă au luat lucrarea, au scos-o în stradă şi au făcut-o fărâme în faţa Primăriei din Fălticeni. După propria mărturisire, artistul nu a suferit foarte mult – mai avea două busturi cu Ceauşescu, pe care directorul acelui muzeu le ascunsese din vreme…

Un detaliu: Nicolae Ceauşescu nu i-a pozat niciodată artistului. Ion Irimescu a lucrat aşa cum lucrau toţi artiştii epocii sale, sculptori, pictori sau tapiseri: după nişte fotografii ale Cârmaciului, furnizate de cei care-i comandau lucrările.

 – o variantă a acestui text a fost publicată în revista „Scrisul românesc”, nr. 7 (iulie) 2008.


[1] Zoe Iustina Martin, Izgonirea din Rai. Convorbiri cu Ion Irimescu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

8 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

08/ian/2010 „Nu-l poţi obliga pe dl Voronin să treacă Prutul dacă dânsul preferă să rămână pe un mal al incertitudinii”

Despre perspectivele anului 2010 în Republica Moldova, despre relaţia ChişinăuBucureştiBruxelles, despre invitaţia preşedintelui Mihai Ghimpu către preşedintele Traian Băsescu de a face o vizită la Chişinău şi despre moştenirea delicată şi dificilă a regimului Voronin: interviu acordat de prof. Adrian Cioroianu emisiunii „Mai aproape de Europa” a postului de radio Vocea Basarabiei (redactor Stela Popa) – articol şi fişier audio.

8 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

08/ian/2010 Detalii despre transferul puterii Elţîn – Putin (decembrie 1999) şi moştenirea politică a primului preşedinte al Rusiei

Într-un interviu luat de agenţia rusă RIA Novosti, soţia fostului preşedinte rus Boris Elţîn aminteşte detalii (majoritatea de atmosferă) despre ziua de 31 decembrie 1999, cînd Elţîn a pasat ştafeta prezidenţială alesului său de atunci, Vladimir Putin şi despre unele dintre personajele politice cu care Elţîn a colaborat (precum recent-dispărutul Egor Gaidar, despre care EURAST a mai scris aici).

 

Naina Yeltsin: January 1, 2000 turned a new leaf for us

© RIA Novosti. Dmitry Donskoy

31/12/2009

Ten years ago, on December 31, 1999, Boris Yeltsin, the first president of Russia, resigned, relegating his post to Vladimir Putin who was his prime minister. He announced his decision to the public during a televised address at noon on December 31. Boris Yeltsin’s widow, Naina Yeltsin, agreed to share her recollections of that day with RIA Novosti, describing how the first Russian president arrived at the decision and how the family spent that day.

Question: How did you and Mr Yeltsin celebrate the New Year in 2000? Was it a family gathering? Who came to the party and who called that day? What was the atmosphere like at home? Was Mr Yeltsin sad or relieved and happy? Did you stay up long that night?

Naina Yeltsin: We spent it the usual way. All the family gathered at a big table. On the other hand, it was a special New Year. It felt as if we all were relieved from a heavy burden which had been pressing us for years. We were telling jokes, having fun and making plans. We knew that we belonged to ourselves again. It was an amazing feeling. Boris was making jokes and smiling a lot. He was happy because he knew he had completed a great and important mission.

It is our family tradition to “see the New Year in” twice – first at 10 o’clock by Yekaterinburg time, and then at midnight by Moscow time. We turned on the TV. The traditional presidential address at 11:55 was made by Vladimir Putin, not Boris. Putin talked to the nation from the Kremlin sitting near the Christmas tree. As usual, we went to bed around 2:00 in the morning. The next morning there was no rush. And the morning after that as well. A new life began for us all; we were so very happy.

– text integral în format word doc. : interviu – Naina Eltin – dec 09

8 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

07/ian/2010 Acum 10 ani, un capitol din istoria Rusiei: transferul de putere între Boris Elţîn şi Vladimir Putin

nu pierdeţi mâine un interviu cu Naina Elţîn, soţia fostului preşedinte Boris Elţîn, despre contextul (familial şi politic) al demisiei lui Elţîn din 31 decembrie 1999 şi despre moştenirea politică a primului preşedinte postcomunist al Rusiei.

7 ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

07/ian/2010 Interviu cu Susan Glasser, editor-şef al revistei „Foreign Policy”

Susan Glasser vorbeşte despre cuprinsul celui mai recent număr al revistei Foreign Policy, precum şi despre câteva teme tangenţiale, precum: competiţia dintre Canada şi Rusia pentru resursele nordice, situaţia din Afganistan, situaţia internă din Rusia condusă de Putin & Medvedev sau politica de „resetare” a relaţiilor dintre SUA şi Rusia, promovată de administraţia Obama.

(nota EURAST: ediţia română a acestui număr al revistei Foreign Policy apare pe 18 ianuarie a.c.)

***

Editor Of ‘Foreign Policy’ Talks About

The Stories You Should Have Been Paying Attention To

RFE/RL, January 01, 2010

News organizations around the world have been looking at 2009’s most important trends and events. RFE/RL correspondent Gregory Feifer recently sat down with Susan Glasser, executive editor of „Foreign Policy” magazine, for her perspective. An influential voice in the U.S. foreign policy community, Glasser was previously assistant managing editor for national news at „The Washington Post.” Earlier, she served as Moscow correspondent for the paper, together with her husband, Peter Baker. They co-wrote „Kremlin Rising: Vladimir Putin’s Russia and the End of Revolution.”

RFE/RL: „Foreign Policy” recently published a feature on the Top 10 Overlooked Stories of 2009. The two at the top of the list were the opening of Russia’s arctic Northeast Passage and the resurgence of violence in Iraq. Can you explain why? 

Susan Glasser: What we were aiming to do was to look at the stories, not that went unreported entirely, but that really escaped broad general notice because often those are the stories that have the bigger long-term impact. Those are the stories that you might be reading a whole lot more about in 2010. [2009], frankly, [was] so overwhelmingly and understandably dominated by a few big news stories: President Obama’s first year, then the health-care fight, the war in Afghanistan, the ongoing turmoil after the election in Iran. These are understandably the big news stories of 2009. So what we do every year is make a tradition out of searching out those big, very impactful things that you might not have heard as much about.

text integral, în format word doc. – RFERL – interviu Glasser – 01 ian 10

7 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

07/ian/2010 „Le Figaro” despre România din 2009: dezamăgită şi dezamăgitoare

În continuarea suitei de reportaje despre 20 de ani de la căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est (vezi, ieri, reportajul despre Bulgaria), reporterul Le Figaro ajunge la Bucureşti – pentru a vedea capitala unei ţări dezamăgite şi dezamăgitoare, o capitală mai puţin cochetă decât Sofia – scrie reporterul parizian -, într-o ţară care este, la prima vedere, cu zece ani în urma celor din Europa Centrală şi care se dovedeşte a fi căzută în capcana televiziunilor definitiv mondenizate, care promovează emisiuni de scandal, şi a ziarelor tabloid care se laudă cu reuşitele lor de tiraj. Inocent, reporterul Le Figaro o compară pe una dintre sursele sale – o angajată a PRO TV-ului – cu un personaj al romancierului francez Michel Houellebecq, nici măcar punîndu-şi problema dacă doamna în discuţie l-a citit vreodată pe autorul romanului „La posibilité d’une île” (tradus în româneşte, de altfel). 

Într-un cuvânt, o ţară cu o clasă medie în suferinţă, în care tele-bârfa ţine loc de adevăr. Dezolant. (sublinieri – EURAST). 

*** 

En Roumanie, quand la télé trash fait l’actualité 

 François Hauter  

30/12/2009 

  

VOYAGE DANS LA NOUVELLE EUROPE (8) – Escale à Bucarest, ville de la révolution télévisée de 1989, où Ceausescu et son épouse furent fusillés en direct. Ici, la liberté passe souvent par la corruption. Et le raffinement n’est pas une valeur promue par les médias. 

 

«On va voir si vous êtes malin : comment a-t-on pu rentrer cet immense tapis dans cette salle de bal ?», demande le guide à un groupe de touristes silencieux, éberlués par l’absurdité du lieu qu’ils visitent. C’est curieux, ce jeune Roumain parle de la taille des lustres, de détails insignifiants, mais ne pose jamais la question qui vient forcément à l’esprit dans ce Palais du peuple qui symbolise Bucarest, avec ses proportions schizophrènes. Mais pourquoi les Roumains sont-ils fiers de ce lieu vide et inutile, construit par le dictateur Ceausescu qu’ils abhorraient tant, un palais qu’ils ont néanmoins fidèlement achevé après sa mort ? Est-ce parce qu’ils sont ravis de pouvoir le qualifier «deuxième plus grand bâtiment du monde après le Pentagone», comme ils l’affirment ? Ou est-ce pour démontrer qu’ils sont bien d’Europe et non originaires d’un incertain pays d’Orient ? Ce pastiche monstrueux, boursouflure incestueuse de Versailles et de Schönbrunn, a l’air d’un faux nez. Peu importe la forme, d’ailleurs. Là-bas, à Bucarest, aux marches lointaines de notre espace européen, les Roumains ont appris à offrir à l’Europe exactement ce qu’elle attend. 

text integral, în format word doc.: – LeFigaro – Romania – 30 dec 09

7 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

06/ian/2010 Mâine, nu rataţi reportajul din „Le Figaro” despre România la 20 de ani de despărţirea de comunism!

… chiar dacă ce se spune nu va plăcea tuturor!

6 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

06/ian/2010 Avanpremieră: Nicolae Ceauşescu – personaj literar; istoria unei fantezii politico-dramaturgo-beletristice, de la Titus Popovici la Marin Preda

… în următoarele săptămâni, pe G E O P O L I T I K O N , un serial despre cariera „literară” a lui Nicolae Ceauşescu, prin analiza câtorva opere literare care au marcat climatul cultural al României anilor 70 – de la dramaturgia lui Titus Popovici la beletristica lui Marin Preda.

6 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

06/ian/2010 „Le Figaro” despre Bulgaria: stat european sau cal troian al Rusiei în UE?

La sfârşitul anului trecut, ziarul parizian Le Figaro a publicat o serie de reportaje din ţările Europei Centrale şi de Est – un fel de revenire „sur place” după 20 de ani de la căderea comunismului. Bulgaria reiese din text ca un stat paradoxal: cu o capitală cochetă (mai elegantă decât Bucureştiul şi cu blocuri mai îngrijite decât ale Budapestei – spune autorul), cu lideri care invocă prietenia de secole cu Rusia şi cu un sistem mafiot care-i predispune pe diplomaţii occidentali la lamentaţii. Stat european sau cal troian al Rusiei în UE? (sublinieri EURAST)

Mâine, reportajul din Le Figaro despre România – 2009

***

Sofia l’européenne, toujours sous influence russe

François Hauter

VOYAGE DANS LA NOUVELLE EUROPE (9) – La Bulgarie est entrée dans l’Union européenne en 2007, mais n’arrive pas à se débarrasser de l’emprise de l’ancien grand frère communiste. Sa façon d’être, de vivre, de commercer rappelle la Russie. Ce qui exaspère les diplomates de la vieille Europe en poste sur place.

Ah, ils fulminent, nos diplomates européens à Sofia ! D’une ambassade à l’autre, c’est un chœur de lamentations, d’agacements, voire d’exaspérations. Et très exactement le même discours : «Des mafias, pas de justice ! Le modèle russe dans l’Union européenne, on n’en veut pas !» D’ailleurs, si cela ne change pas vite, nos diplomates resteront tous fermement assis sur les dix milliards d’euros attribués par la Commission européenne à la Bulgarie. On se croirait au Congo ! Sofia pourtant n’est pas Pointe-Noire. La capitale de cette Bulgarie d’un peu moins de huit millions d’âmes est autrement plus développée que Bucarest par exemple. Ses habitants, malgré les chiffres annoncés par les économistes, affichent un style de vie qui n’a pas grand-chose à envier à celui de nos grandes villes de province. Les immeubles populaires ne sont pas négligés, comme à Budapest. La Bulgarie cependant passe pour un «far-east» que l’on ne peut même pas oser comparer à la Roumanie ou à la Hongrie. Tout ce que les Européens de l’Ouest ne s’autorisent plus à reprocher à ces deux derniers pays, ils le réservent aux Bulgares.

text integral în format word doc. – LeFigaro – Bulgaria – 30 dec 09

6 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

06/ian/2010 Anul acesta Canada-i la putere!

An plin pentru Canada

EURAST Center

În anul 2010, Canada preia preşedinţia informală a Grupului celor opt state industrializate (anul trecut a fost rândul Italiei). În luna iunie a.c., provincia canadiană Ontario va găzdui reuniunea liderilor G8 (SUA, Canada, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Rusia), a cărei tematică va fi centrată în jurul unor teme precum libertatea comerţului în vremuri de criză şi starea democraţiei şi drepturilor omului în lume.

Totodată, Canada va prezida şi reuniunea G20 (a ţărilor dezvoltate şi emergente) şi – ceea ce pentru unii canadieni contează chiar mai mult – să nu uităm ediţia din acest an a Jocurilor Olimpice de iarnă, de la Vancouver! Un an plin pentru frunza de arţar!

6 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2009 La mulţi ani domnului profesor Cioroianu… Adrian Cioroianu!

Nu e deloc uşor să faci o supriză unui om destul de neconvenţional şi care deseori surprinde el însuşi prin idei, prin luări de poziţii şi printr-o curiozitate rară faţă de oameni şi faţă de opiniile lor (curiozitate pe care o recunoaşte ca fiind principala sa calitate – vezi interviul luat de G. Onofrei, în revista Suplimentul de cultură, în august 2005).

Totuşi, prin aceste câteva materiale postate astăzi fără aprobarea sa expresă – aici e momentul să deconspirăm faptul că dl Cioroianu nu ştie cum funcţionează, tehnic vorbind, acest blog!!! – , dorim să-l suprindem şi, evident, să-i spunem distinsului profesor „La mulţi ani!” cu ocazia zilei sale de naştere – care este, :), întâmplător, şi ziua de naştere a regelui Juan Carlos al Spaniei 🙂 – şi, în plus, să-i facem câteva mici sugestii:

– dat fiind că are un ceas James Bond la mână, poate în acest an nu va mai întârzia acolo unde este uneori aşteptat  – dl prof. Lucian Boia ar putea da ceva detalii :).

– dat fiind că lucrează la o carte despre Rusia (mă rog, volumul al doilea, deşi nici măcar unii dintre noi nu l-am terminat pe primul!), poate va profita de ocazie să-şi ducă (măcar) colaboratorii într-o excursie la Sankt Petersburg!

– dat fiind că acest blog este dedicat Rusiei & Eurasiei, poate ne spune dl profesor Cioroianu ce amintiri are din acea seară din aprilie 2008, când l-a primit pe preşedintele rus Putin pe Otopeni!

– dat fiind că Barack Obama a luat Premiul Nobel (pe 9 octombrie 2009) exact la o săptămână după ce dl Cioroianu îl critica în revista Dilema veche (pe 2 octombrie 2009), poate n-ar strica, dle profesor, să ne spuneţi măcar nouă cu anticipaţie pe cine mai aveţi de gând să criticaţi în anul acesta!

– dat fiind că dl Cioroianu este (pe lângă Dilema veche!) un colaborator al editurii Curtea Veche, aşteptăm o explicaţie despre cum se face că specializarea sa este, totuşi, cea de istorie contemporană & recentă!

– dat fiind că dl Cioroianu este aproape în fiecare zi invitat la câte o televiziune, n-ar strica să spună din când în când, „pe sticlă”, cât este ceasul, pentru a ne da şi noi seama dacă emisiunea este în direct sau în reluare!

– dat fiind că dl Cioroianu a fost la Paris, la mijlocul lui decembrie 2009, pentru susţinerea unei conferinţe, aşteptăm să ni se clarifice: i) ce mai făcea Carla Bruni; ii) care mai este preţul parfumului Cool Water – Davidoff; iii) dacă s-a întâlnit cu Vladimir Putin, plecat şi el la cumpărături; iv) cum mai evoluează contractul de armanent dintre Franţa şi Rusia; v) dacă s-a întâlnit pe acolo cu fantoma – sau cu fantasma – lui Edgar Morin!

Acestea fiind spuse, „La mulţi ani!”, domnule Cioroianu – Adrian Cioroianu! -, multă inspiraţie în textele pe care le trimiteţi spre G E O P O L I T I K O N  şi, mai ales, succes în toate! 

                        – colaboratorii G E O P O L I T I K O N

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , | 4 comentarii

05/ian/2009 La aniversare: Ioana Cristea Drăgulin (revista „Sfera politicii”, septembrie 2009) despre cartea „Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu

Adrian Cioroianu - Geopolitica Matrioşkăi - Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. I

 Reinventarea lui Mişa

Ioana Cristea Drăgulin

 Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 387 p.

Adrian Cioroianu este profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie al Universităţii din Bucureşti. Din punct de vedere profesional face parte din categoria selectă a istoricilor contemporani care analizează comunismul şi postcomunismul. Ultima carte publicată pe acestă temă este: Istorie, eroi, cultură politică. Reflecţii despre cavalerii memoriei şi partizanii uitării, Editura Scrisul Românesc, 2008.

Volumul de faţă intitulat Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială se focalizează pe ultimii ani ai existenţei URSS şi tranziţia de la leadership-ul sovietic al lui Mihail Gorbaciov la cel rusesc al lui Boris Elţîn pe fondul crizei morale cu care se confruntă Rusia în anii ‚90. În acelaşi timp sunt analizate încercările liderilor de la Kremlin de a face faţă provocărilor istorice apărute în imediata lor vecinătate odată cu prăbuşirea „zidului Berlinului”. Conflictelele dintre Armenia şi Azerbadjan ( Nagorno-Karabah), din Georgia (Osetia de sud şi Abhazia) ca şi din Republica Moldova (Transnistria) demonstrează că după 1991 Rusia a fost mai prezentă decât se crede în evoluţiile politice sau sociale ale vecinilor ei. Tangenţial au fost atinse şi unele aspecte ale relaţiilor dintre Rusia şi alţi vecini ai săi precum Ucraina, România sau Ţările Baltice. (p.18) Decăderea Rusiei la începutul anilor ‚90 de la rangul de superputere mondială la nivelul de putere regională a fost contracarată prin toate mijloacele de la Kremlin. Există, din acest punct de vedere, o autentică moştenire lăsată de Boris Elţîn, iar binomul Putin& Medvedev nu face decât să ducă mai departe ambiţia unei revanşe faţă de vestul mult hulit timp de mai mult de opt decenii.

Teza fundamentală a acestei cărţi este că binomul Putin& Medvedev doreşte recrearea unei atmosfere tipice unui ”Război Rece” dar care să nu se fundamenteze pe o motivaţie ideologică după tradiţia secolului trecut. Această politică reprezintă , în opinia strategilor ruşi, modalitatea ce-a mai rapidă de obţinere a unor câştiguri în planul sferelor de influenţă geopolitică şi economică.(p.135) Problematica pusă de o astfel de politică este dată de dependenţa economiei ruse de investiţiile de capital străine şi de singurul debuşeu în livrarea gazului şi deci încasarea valutei care este occidentul. Şantajul energetic la care a apelat Rusia pentru a readuce în propria sferă de influenţă foste ţări componente ale defuctei URSS şi-a dovedit eficienţa în timp însă este o metodă riscantă în raport cu UE. În primul rând stabilitatea de care a dat dovadă Rusia, odată cu venirea lui Putin la putere, se dovedeşte a fi datorată mai degrabă creşterii preţului la petrol şi gaze la nivel mondial, mai ales după al doilea război din Golf împotriva Irakului şi mai puţin datorată perfomanţelor economice interne. Căderea preţului pe pieţele internaţionale la petrol şi gaze a afectat direct bugetul Rusiei. Este adevărat că gazul rus este vital pentru multe ţări din UE ( vezi Italia şi Germania) însă este o partidă cu două faţete.

Aşa cum este important ca, gazul rusesc să vină în UE este vital ca valuta să intre în visteria Gazpromului şi deci a Rusiei. În acest moment nu există o altă piaţă de desfacere. Cartea energiei este importantă însă poate să aducă deservicii în plan geopolitic pe termen lung Rusiei. Brzezinski a arătat că Moskova a crezut că este de la sine înţeles că va moşteni de jure şi de facto o zonă de influenţă în aria fostei Uniuni Sovietice.(p.326) Intrarea ţărilor baltice în NATO şi ulterior în UE a fost respinsă vehement de Rusia însă nu a avut mijloacele prin care să se opună. Din acest motiv politica de apropiere a Ucrainei şi a Georgiei de UE şi NATO a creat o adevărată isterie la Kremlin. Acelaşi Brzezinski scria că ” Nici o restauraţie imperială fie că s-ar sprijini pe CSI sau pe alt proiect euroasiatic, nu este posibil ( ptr. Rusia) fără Ucraina”.(p.236) Rusia fără Ucraina nu ar fi decât o putere regională.(p.327) Din acest motiv şantajul economic impus acestor ţări este mult mai dur tocmai pentru a împiedica o apropiere de NATO şi UE. Dependenţa geostrategică a Rusiei de Ucraina a povocat şi va provoca tensiuni la nivel bilateral urmate de consecinţe la nivel european. Blocarea livrărilor de gaze pentru Europa din această iarnă (n.a. 2008-2009) pe motivul că Ucraina nu şi-a plătit facturile a creat o stare de nemulţumire la nivelul cancelarilor europene. În realitate întrebarea pe care şi-o pun analiştii este următoarea: Rusia va acepta să se integreze economic cu ţările din U.E sau va continua să ducă o politică bazată pe confruntare?

Lucrarea profesorului Adrian Cioroianu nu a dat răspunsul la această întrebare însă prin informaţiile prezentate şi analiza fină a acestora permite cititorului interesat să aibă o imagine pertinentă asupra unui spaţiu geopolitic care după anii ‚90 a părut că a căzut în uitare. Modalitatea prin care este abordată tema cărţii ne demonstrează că autorul nu se cramponează în sfera strictă a istoriei evenimenţiale şi preia conceptele analizei de tip geopolitic. Evoluţia spaţiului sovietic, transformările care au avut loc atât în URSS cât şi în fostul lagăr al ţărilor din estul Europei nu pot fi înţelese fără o abordare conceptuală în care Rusia ca subiect al geopoliticii mondiale să nu fie analizată. Subiectul acestei cărţi nu se rezumă însă numai la nivelul relaţiilor internaţionale.

Textul acestei cărţi se citeşte cu mare uşurinţă şi de aceea este disponibil marelui public. În timp, cînd multe pasiuni se estompează, când amănuntele se uită, când vociferările dispar, această carte va fi una dintre sursele importante pentru generaţiile care vor dori să înţeleagă ce s-a întâmplat cu imperiul sovietic la cumpăna de veacuri XX-XXI.

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Simona Deleanu (revista „Sfera politicii”, iunie 2009) despre cartea „Istorie, eroi, cultură politică” de Adrian Cioroianu

 

Istoria – o marfă ce trebuie vândută

Simona Deleanu

Adrian Cioroianu, Istorie, eroi, cultură politică. Reflecţii despre cavalerii memoriei şi partizanii uitării  
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2008

(Cartea a primit Premiul „Nicolae Iorga” al Fundaţiei Scrisul Românesc, Craiova, 2008)

Încă din titlu autorul stabileşte legătura cu o altă apariţie editorială a sa, cartea Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane (Polirom, 2002), în care analiza, printre altele, conflictele dintre cavalerii memoriei şi partizanii uitării. De fapt, cele două volume sunt într-o legătură directă deoarece au un tip similar de compoziţie. La fel ca şi lucrarea din 2002, aceasta din 2008 reuneşte în aproape 200 de pagini articole apărute în revistele „Lettre International”, „Dosarele Istoriei”, „Scrisul românesc”, „Euphorion” şi „Geo”, dar şi o prelegere susţinută la un seminar despre cum se predă istoria. Articolele din prima parte sunt despărţite de cele din a doua secţiune, publicate iniţial în revista care poartă numele editurii, de un cuvânt înainte, mai către final.

Deşi ar putea să pară o carte de istorie, destinată unui public avizat, nu este deloc aşa. Autorul pune în discuţie idei şi teme actuale, asupra cărora nu încearcă să îşi impună punctul de vedere. Cartea este prima apariţie editorială a lui Adrian Cioroianu după o pauză de trei ani, perioadă în care a avut timp să descopere şi să reflecteze asupra relaţiei românilor cu propria istorie, cu trecutul recent, cu eroii pe care-i caută mereu şi cu o cultură politică pe care uneori o critică, alteori o neagă şi pe care, de cele mai multe ori, o consideră în mod greşit ca fiind inexistentă.

Dacă  la o primă privire asupra coperţii avem senzaţia că ţinem în mână o carte de poveşti, lectura ne va convinge că  este într-adevăr o astfel de carte, dar nu de poveşti pentru copii, ci pentru oameni mari. Şi asta pentru că Adrian Cioroianu demonstrează încă o dată că istoricul are menirea de a spune astfel de poveşti, iar el poate să facă acest lucru. Subiectele articolelor sunt, după cum afirmă şi autorul, foarte diferite. Sunt analizate importante personaje istorice, de la Lucreţiu Pătrăşcanu şi Octavian Goga la Nicolae Ceauşescu şi Carol al II-lea, dar şi personaje actuale ca Vladimir Putin. Autorul combate încă odată clişeele care au străbătut România de-a lungul deceniilor: de la Carol al II-lea – rege playboy la intelectualul – erou salvator.

Cred că primul lucru pe care orice profesor de istorie şi orice „comentator”  ar trebui să-l citească este al zecelea capitol, Istoria, ca miză perpetuă, în care autorul încearcă să clarifice rolul istoricului şi cel al profesorului. Adrian Cioroianu propune, în primul rând, reinventarea perpetuă a profesionistului în istorie, predarea acesteia aşa cum nu s-a mai făcut până acum, cu o grijă deosebită pentru termeni şi concepte, nedespărţind Europa de România, acceptarea istoriei ca produs cultural şi a profesorului ca personaj care vinde o marfă, de preferat în cel mai bun mod posibil.

Un alt articol, încărcat mai curând de o notă personală, este cel în memoria lui Ion Raţiu, în care autorul creionează portretul omului, aşa cum l-a cunoscut, şi nu al politicianului văzut de alţii. Tot într-o notă personală profesorul Cioroianu analizează şi generaţiile de studenţi care au intrat în ultimii ani la facultate, pe care le priveşte cu fascinaţie, dar de care se simte uneori prea îndepărtat. 

Într-o societate în care istoria pare a fi unul dintre cele mai dezbătute subiecte şi în care mulţi comentatori şi specialişti în toate furnizează idei de-a gata, Adrian Cioroianu vorbeşte despre istorie într-un mod profesionist, care captează atenţia, ridicând întrebări şi căutând răspunsuri care nu se vor a fi definitive. Meritul lucrării este că strânge între cele patru coperţi idei care ar fi putut să trăiască doar o zi, o săptămână sau o lună, în timp ce meritul lui Adrian Cioroianu este acela că, într-o perioadă în care profesioniştii au probleme să-şi vândă marfa numită istorie, el reuşeşte acest lucru din plin, fără a-i dezamăgi pe cititorii şi ascultătorii fideli.

___________________

Recenzie apărută în revista Sfera politicii, nr. 136, iunie 2009, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/136/art14-deleanu.html

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: First chapter din „Pe umerii lui Marx” de Adrian Cioroianu, 2005

 

fragment preluat din: http://atelier.liternet.ro/articol/3431/Adrian-Cioroianu/Pe-umerii-lui-Marx.html

Adrian Cioroianu, fragment din volumul
Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc,
Editura Curtea Veche, 2005

Intro

(NB – unele dintre datele de mai jos sunt valabile pentru toamna anului 2005!)

Adrian Cioroianu (n. 1967, Craiova) este conferenţiar la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, Catedra de Istoria Românilor. Doctor în Istorie, cu lucrarea Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste susţinută în septembrie 2002 la Universitatea Laval din Québec, Canada. Absolvent al Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti (1993), specializat în Istoria Contemporană a României. Ca asistent universitar, a colaborat mai ales cu profesorii Lucian Boia şi Dinu C. Giurescu. În 1994-1995 a urmat cursuri de DEA (Diplôme d’Études Approfondies) în cadrul École Doctorale en Sciences Sociales – Europe Centrale et Orientale din Bucureşti; între 1995 şi 2002, stagii doctorale la Universitatea Laval din Québec. Bursier al Colegiului Noua Europă din Bucureşti (2000-2001) cu proiectul Artă, politică şi propagandă. Arta plastică românească a anilor ’80. Din 1998, redactor al revistelor Dilema (ulterior Dilema veche) şi Sfera politicii din Bucureşti. Între 2000 şi 2004, realizator sau moderator al unor emisiuni de televiziune: Totul la vedere (TVR 1), Ora de istorie (Realitatea TV), Chiasma (Pax TV). În corpul de editorialişti al ziarelor Ziua (2001-2003), Cuget liber de Constanţa (2002-2004), Adevărul de Arad (2003-2004), Gazeta sporturilor (din august 2003 pînă în prezent). Din august 2002, consilier politic al preşedintelui PNL, Theodor Stolojan. Din noiembrie 2004, senator PNL de Timiş şi vice-preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului României. Din septembrie 2005, observator pe lângă Parlamentul European.

De acelaşi autor: Ce Ceauşescu qui hante les Roumains. Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste, Ed. Curtea Veche & L’Agence universitaire de la francophonie, Bucureşti, 2004 (ed. a 2-a 2005), Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, Scrum de secol. O sută una de poveşti suprapuse, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001.

Coautor (alături de Stelian Brezeanu, Mihai Retegan, Mihai Rădulescu, Florin Müller) al manualului Istoria României pentru clasa a XII-a, Ed. RAO, Bucureşti, 1999-2000 şi (alături de Lucian Boia şi Tom Sandquist) al volumului bilingv Archive of Pain / Arhiva durerii, Ed. Pionier Press, Stockholm, 2000.

 ***

Capitolul 5
Studiu de caz. O întreprindere intelectuală: ARLUS în 1944

 Prin cultura şi situaţia lor personală ei pot sta tot atât de departe de aceştia ca cerul de pământ. Ceea ce face din ei reprezentanţi ai micii burghezii este faptul că gândirea lor nu este în stare să depăşească limitele pe care micul burghez nu le depăşeşte în viaţă, că, din această cauză, ei sunt împinşi în teorie spre aceleaşi probleme şi soluţii spre care micii burghezi sunt mânaţi, în viaţa practică, de interesul material şi de poziţia lor socială. Acesta este, în genere, raportul dintre reprezentanţii politici şi literari ai unei clase şi clasa pe care o reprezintă.
(Karl Marx, Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte)
 

 5.1. Prolog: schimb de replici româno-sovietice

Vineri 9 martie 1945, Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), asociaţie prezidată cu un entuziasm de-a dreptul juvenil de către septuagenarul Constantin I. Parhon, oferea o recepţie în onoarea lui Andrei Ianuarievici Vîşinski, vicecomisarul sovietic pentru Afaceri Externe, aflat la capătul celei mai fructuoase dintre vizitele sale de până atunci în România: cea soldată cu impunerea guvernului Groza [138].

Preparativele pentru recepţie se făcuseră oarecum în grabă, pentru că, asemeni oaspetelui, şi gazdele fuseseră foarte ocupate în ultimele, atât de încinse, zile. Lista invitaţilor nu ridicase probleme. Pe de o parte, nu era pentru prima dată când arlusiştii se întâlneau cu Vîşinski şi nici prima recepţie oferită în onoarea lui. Pe de alta, la patru luni de la înfiinţarea sa (în noiembrie 1944), ARLUS avea deja o listă ultraselectă de membri, simpatizanţi şi „clienţi” pe care se putea conta oricând, cu atât mai mult pentru ocazii atât de speciale precum aceasta.

Erau invitaţi, aşadar, membrii guvernului, în frunte cu Petru Groza, Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Gheorghiu-Dej, membri ai Partidului Comunist – inclusiv dominatoarea Ana Pauker -, membri ai legaţiei sovietice la Bucureşti şi ofiţeri din trupele Armatei Roşii aflaţi în capitală, conducători ai cultelor, ziarişti de frunte şi, mai ales, un număr impresionant de intelectuali din elita cultural-ştiinţifică a ţării: George Enescu, Mihail Sadoveanu, Traian Săvulescu, Simion Stoilov, Andrei Oţetea ş.a. Locul recepţiei era Palatul Catargi de pe Calea Victoriei nr. 115, în picioare şi astăzi, unul dintre sediile preferate ale ARLUS şi una dintre clădirile bucureştene ai cărei pereţi, dacă ar avea şi darul glăsuirii pe lângă istoria pe care au trăit-o, ar face obiectul unui pelerinaj întrerupt doar de sfârşitul lumii.

Pregătirea în sine a evenimentului nu a fost foarte dificilă, mai ales că, dând dovadă de o amabilitate care nu mai era de mult un secret pentru arlusişti, S.A. Dangulov, primul secretar al legaţiei sovietice, trimisese la Palatul Catargi câteva lăzi cu sticle de votcă şi altele, mai mici, cu icre negre. Pe de altă parte, mai mulţi dintre invitaţii români (printre care, mai insistent, se pare, rabinul Şafran) l-au anunţat pe principalul organizator al recepţiei – adică pe biologul Simion Oeriu, secretar general al ARLUS – că ar prefera, totuşi, măcar să ciocnească simbolic un pahar de şampanie, nefiind deloc mari amatori de votcă. Totul s-a aranjat în cele din urmă foarte bine, pentru că un altul dintre invitaţi, Max Auschnitt, merituosul om de afaceri român, fost finanţator al partidului lui Iuliu Maniu dar şi al Partidului Comunist (din primele luni ale lui 1944) şi, totodată, membru de ultimă oră al echipei prietenilor URSS, avusese şi el frumoasa idee de a trimite Asociaţiei, pentru aceeaşi ocazie, o duzină de sticle de şampanie; începute, deci, sub aceste fericite auspicii şi cu ajutorul atâtor samariteni, nimeni nu s-ar fi gândit că aceste pregătiri pripite vor fi cât pe-aci să genereze un cvasiscandal diplomatic.

Totul a început ca la carte: Vîşinski a venit însoţit de A.P. Pavlov, principalul consilier politic al Comisiei Aliate de Control de la Bucureşti, şi oaspeţii au fost primiţi cu căldură, cu multe aplauze şi chiar cu emoţie – dacă ar fi să dăm crezare relatărilor cronicarilor de presă prezenţi, care vor scrie că C.I. Parhon avea lacrimi în ochi! 

(text integral al capitolului în format word doc.: AC – Pe umerii lui Marx – 2005  )

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Ştefan Stănciugelu (revista „Idei în dialog”, Bucureşti, octombrie 2009) despre cartea „Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu

Logica Matrioşkăi. Între geopolitica „pragmatică“ şi analiza în „logică rusă“

Ştefan Stănciugelu

Adrian Cioroianu - Geopolitica Matrioşkăi - Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. I

CARTEA lui Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, pare că anunţă o poveste de istorie contemporană al cărei subiect este mărirea şi decăderea unui imperiu. Departe de a rămâne însă în limitele unei istorii a „creşterii şi descreşterii“ Rusiei ultimilor treizeci de ani, autorul provoacă graniţele unei paradigme multidisciplinare într o lectură organizată pe secvenţe logice de tip corelare de date istorice – ipoteză analiză – interpretare – concluzii intermediare – concluzie finală (validare de ipoteză). Toate aceste secvenţe sunt conectate la o idee prezentă în fiecare dintre paginile lucrării: „Tot ce ţine de Rusia, de la totemul ursului până la deciziile de politică externă de tipul războiului din Georgia şi scăderea volumului în gazoductele către Europa, este parte din spectrul conştiinţei imperiale ruse“. Autorul vorbeşte despre o geo Putere a cărei vocaţie de control politic a înşelat strategii Occidentului sub regimul Elţîn, construind, apoi, o ideologie încă mai înşelătoare sub regimul Putin.

Trei cicluri scurte de istorie imperială

1. Cu metodologia specifică ştiinţei istorice contemporane, autorul ne înfăţişează o hartă a problemelor Rusiei, decupată în cicluri istorice scurte, de câte un deceniu. Sunt identificate, astfel, (a) un deceniu al decăderii Imperiului, care nu mai poate ţine pasul cu dezvoltarea tehnologică a Vestului (1980–1990); (b) un deceniu al destrămării şi descreşterii puterii imperiale (1990–2000), care se reorganizează cu disperare, după dispariţia actorului de drept internaţional URSS; (c) un al treilea ciclu al redeşteptării şi activării unei conştiinţe imperiale (1999–2009), pe care liderii de la Kremlin o organizează „pragmatic“ în strategii regionale, de politică europeană şi politică globală, reinventând Vestul – inamicul necesar în logica vechiului Război Rece. Din acest moment, istoricul centrat pe cronologie şi durata scurtă schimbă perspectiva de analiză, pentru a judeca faptele imperiale din perspectiva duratei medii. Probabil că al zecelea volum (autorul îl anunţă doar pe al doilea) îi va permite şi analiza pe durata lungă a istoriei şi conştiinţei imperiale învăluită în cea de a zecea Matrioşkă. În logica păpuşilor ruseşti (termenul „păpuşi sovietice“ pare imposibil), istoria Rusiei post 1990 s ar afla astăzi la ce a de a treia Matrioşkă, încă indecisă la chip, dar cu probabilitate mare să fie o reproducere, la o altă scală, a Matrioşkăi fondatoare – Elţîn. Păpuşa fondatoare de istorie postsovietică, Elţîn, a dat la iveală o Matrioşkă fiică a aceleiaşi conştiinţe imperiale, reproducere mai eficientă a păpuşii originare: Putin. Matrioşka Putin îşi va crea şi ea, pe modelul originar, o Matrioşkă uşor diferită cromatic, părelnic mai pe gustul Occidentului – Medvedev.

2. Cartea despre geopolitica Matrioşkăi poate fi citită în chei diferite, în funcţie de interesul fiecărei categorii de cititori în parte. Există o cheie de istorie contemporană, alta de relaţii internaţionale, una de ştiinţă politică (analiza de politică internă a Rusiei contemporane, în special), la care se adaugă cheia simbolicii politice. Lucrarea poate sta ca resursă bibliografică pentru curs, dar, mai ales, pentru un seminar la oricare dintre aceste discipline universitare. De fapt, „Fişele“ în care autorul simte nevoia să strângă datele despre evoluţia fenomenelor politice fundamentale sugerează o intenţie didactică. Dincolo de aceste „Fişe de lectură“ – sinteză privind evoluţia unui eveniment sau proces istoric –, Geopolitica Matrioşkăi propune un discurs inovativ în analiza politicii externe a Rusiei contemporane.

3. Lucrarea tratează despre relaţiile dintre Rusia şi fostele state sovietice, poposind şi asupra conflictelor îngheţate, a tipului special de pluripartidism cu un singur lider politic, comparând „normalitatea“ europeană cu „normalitatea“ rusească. Chiar incluzând Moldova şi Transnistria, problema relaţiilor dintre Rusia şi Ucraina şi a nevoii Rusiei de a controla Ucraina pentru a deveni o putere mondială etc., cartea ar rămâne doar „interesantă“. Adică ceva în sensul evaluărilor care spun totul despre o carte, dar care, de fapt, nu spun nimic. Dacă, de exemplu, un Computer nou (Ignorantul absolut) ar citi cartea domnului Cioroianu, probabil că ar fi mulţumit: o bună cunoaştere a problemei – Rusia, trecut apropiat, creştere descreştere şi perspective de evoluţie. Acelaşi Computer dornic să absoarbă informaţie ar aştepta să se instruiască şi despre problemele pe care le anunţă volumul II – relaţia cu ţările din vecinătatea imediată şi cele din vecinătatea mai îndepărtată: Germania, Marea Britanie, SUA etc. Chiar în aceste condiţii, cartea ar rămâne tot „doar interesantă“. Cu scuzele de rigoare pentru Computer, trebuie să admitem că programele lui ar putea prelua doar una dintre cele două mize ale lucrării. Prima dintre acestea este explicit formulată de autor; cea de a doua miză nu face parte din setul de ipoteze, construindu se la intersecţia dintre evenimente, interpretări şi corelaţii ale autorului, în baza cărora putem scoate în evidenţă pattern-uri de comportament ce dovedesc reformatarea logicii Războiului Rece şi elemente ale unei „logici ruseşti“. Desigur, nu avem de a face cu vreo invenţie patentată de Putin şi/sau Medvedev în domeniul ştiinţei logicii. Termenul lui Cioroianu sugerează logica vicleană a unei conştiinţe imperiale, care se redescoperă pe sine ca Centru pentru „vecinătatea imediată“ a fostei URSS, dar şi pentru o vecinătate îndepărtată. În această logică, tancul şi racheta alternează cu contractul „pragmatic“ pe două trei decenii pe care îl forţează strategia războiului rece al energiei, condus de Gazprom.

– text integral: http://www.ideiindialog.ro/articol_1056/logica_matrioskai%20ntre_geopolitica_pragmatica_si_analiza_in_logica_rusa.html

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Bodgan Barbu (în revista „Dilemateca”, Bucureşti, iulie 2009) despre „Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu

Bogdan Barbu

De la Mişa la Medvedev

Adrian Cioroianu - Geopolitica Matrioşkăi - Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. I

Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009

 Mişa era un ursuleţ simpatic şi prietenos. Simboliza pacea şi prietenia între popoare şi spiritul de competiţie sportivă, în calitate de mascotă a Olimpiadei de la Moscova din 1980. După aproape 30 de ani, Adrian Cioroianu îl readuce în atenţie, oferindu-i un nou job: acela de a deschide în mod simbolic lucrarea sa despre Rusia postsovietică. Ţinînd cont de perioada discutată în carte, Mişa ar fi putut, foarte bine, să fie Mihail Gorbaciov. Autorul a ales însă să-şi înceapă demersul cu imaginea ursuleţului zîmbitor, cu cercurile olimpice la cingătoare, din două motive: primul este acela că are reflexul istoricului, care porneşte întotdeauna analiza „din urmă“, încercînd să identifice nu doar cauzele imediate, ci şi pe cele ale duratei medii şi lungi. Cel de-al doilea ţine de alegerea autorului de a-şi plasa lucrarea sub „patronajul“ a două cunoscute simboluri ale Rusiei: ursul brun şi păpuşa Matrioşka.

Simbolistica asociată ursului rusesc oferă o întreagă gamă de imagini sugestive, transpuse cu iscusinţă de autor în planul geopoliticii: începînd cu prietenosul Mişa, însărcinat cu promovarea imaginii Uniunii Sovietice în lume, continuînd cu ursul adormit, în perioada de hibernare de după destrămarea URSS, flămînd şi năpîrlit la sfîrşitul anilor ’90 şi ajungînd la ursul redeşteptat, care îşi arată forţa în era Putin/Medvedev (nume predestinat – medved înseamnă chiar „urs“ în rusă), Rusia continuă să fie bine definită de imaginea unui masiv şi imprevizibil Moş Martin.

În ce priveşte celălalt simbol, păpuşa de lemn Matrioşka, Adrian Cioroianu ne propune două asocieri extrem de sugestive: prima este conceptul de „geopolitică a Matrioşkăi“, potrivit căruia „conducătorii noii Rusii par a se desface unul din altul – Elţîn a fost, iniţial, alesul lui Gorbaciov; Putin a fost alesul lui Elţîn; iar Medvedev a fost, cum altfel, alesul lui Putin“. Cea de-a doua inspirată utilizare a simbolului faimoasei păpuşi este legată de cele cinci noi chipuri ale Rusiei, în timpul crizei anilor ’90: Rusia hibridizată, bolnavă, înfrîntă, colonizată, rătăcită, fiecare dintre aceste imagini fiind derivată din cea anterioară. 

Capitolul dedicat crizei morale a Rusiei anilor ’90 include şi o interesantă analiză a discursului intelectual al perioadei. Autorul atrage atenţia asupra unui paradox, acela că cei mai acerbi critici ai regimului comunist, „conservatorul prin excelenţă“ Soljeniţîn, „dezamăgitul neresemnat“ Bukovski şi „pesimistul prin vocaţie“ Zinoviev, devin cei mai radicali critici ai regimului Elţîn şi cronicari ai „unei morţi îndelung anunţate“, echivalentă, în termeni geopolitici, cu dezmembrarea Rusiei. Ceea ce avea să împiedice catastrofa a fost, desigur, instalarea la Kremlin a ceea ce autorul numeşte „sistemul Putin-Medvedev“.

Relaţiile dintre putere şi opoziţie în Rusia postsovietică, presa în primul mandat Putin, situaţia conflictelor îngheţate (Nagorno-Karabah, Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria) şi relaţiile Rusiei cu vecini ca Ucraina, România şi Ţările Baltice sînt subiecte pe care autorul le tratează cu profesionalism. Tema fundamentală a cărţii, aceea că noua Rusie doreşte (re)crearea unei atmosfere tipice unui Război Rece, va naşte cu siguranţă multe dezbateri şi va fi dezvoltată, promite autorul, într-un al doilea volum.

Cartea este inteligent structurată, capitolele fiind presărate cu fişe ce fixează rapid detaliile evenimenţiale, lăsînd autorului libertatea de a jongla cu imagini, metafore, simboluri şi complexe exerciţii de argumentaţie. Eleganţa stilistică şi intertitlurile atractive (de exemplu: „Mai puternică decît o cred adversarii, mai slabă decît o vor prietenii“) plasează noua carte a lui Adrian Cioroianu în categoria fericită a acelor lucrări care, pe lîngă calitatea ridicată a informaţiei, oferă şi plăcerea reală a lecturii.

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2009 La aniversare: Adrian Cioroianu – şi totuşi, ce facem cu provincia Kosovo?

25.09.2007, New York: „Principala preocupare [a diplomaţiei române, n. EURAST] o reprezintă felul în care o eventuală declarare unilaterală a independenţei în Kosovo ar avea-o în alte zone, precum Transnistria sau BosniaHerzegovina. Nu Transilvania este preocuparea noastră“. Declaraţia exponentului diplomaţiei româneşti, Adrian Cioroianu, în cadrul celei de-a 62-a reuniuni a Adunării Generale a ONU.  – cf. http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=2412

5 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: cartea prof. Adrian Cioroianu văzută de ziarul „Expresul de Sud” din Craiova

Cadou de ziua lui Putin: asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaia

foto: Expresul de Craiova, http://www.expresul.ro/index.php?articole=1&rubrica=25&id=11414

Cadou de ziua lui Putin: asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaia

 – Constantin Romulus Preda, Radu Cupcea

Adrian Cioroianu - Geopolitica Matrioşkăi - Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. I

 
Au trecut aproape douăzeci de ani de la prăbuşirea comunismului în Europa de Est. În tot acest interval, istoria ne-a fost prezentată sub diferite forme, sub diferite teorii, cu polemicile şi controversele de rigoare. O realitate pare, totuşi, de netăgăduit: trecutul României este, în parte, legat de influenţa pe care Rusia a exercitat-o asupra ţării noastre. Şi în prezent, există voci care susţin că multe din deciziile politice ale Bucureştiului ar fi fost luate sub influenţa Moscovei.
DUPĂ CE AM CITIT RECENTUL VOLUM AL LUI ADRIAN CIOROIANU („Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială” – Editura Curtea Veche, 2009) considerat de către presă un eveniment editorial, un mare succes de librărie, am încercat să reconstituim cele mai importante etape ale evoluţiei şi ascensiunii cunoscutului istoric craiovean. Am aflat, astfel, că Adrian Cioroianu, care s-a născut şi a copilărit în capitala Olteniei, face parte din familia istoricilor români contemporani, punctele forte ale biografiei sale fiind, pe lângă activitatea scriitoricească, intrarea în politică şi deţinerea funcţiei de ministru de Externe al României (5 aprilie 2007 – 15 aprilie 2008), perioadă în care a cunoscut mari personalităţi politice şi culturale ale lumii contemporane.

 DINTRE CELE MAI REPREZENTATIVE LUCRĂRI, PÂNĂ LA „GEOPOLITICA MATRIOŞKĂI”, AMINTIM: „Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane” (Ed. Polirom, Iaşi, 2002); “Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc” (Ed. Curtea Veche, 2005); “Sic transit gloria… Cronica subiectivă a unui cincinal în trei ani şi jumătate” (Ed. Polirom, Iaşi, Colecţia Ego, Publicistica, 2006).

DESPRE INTRAREA SA ÎN POLITICĂ, ADRIAN CIOROIANU DECLARA, LA VREMEA RESPECTIVĂ, URMĂTOARELE: “Adevărul este că această alternanţă între lumea politică şi cea universitară îmi prinde foarte bine: dacă plec obosit dintr-o parte, îmi încarc bateriile dincolo. Întotdeauna am fost animat de curiozitate (de altfel, dacă am vreo calitate în mod cert, aceasta este curiozitatea) şi cred că asta m-a îndreptat şi către politică. După ce ani de zile am activat în mediul societăţii civile, a venit un moment în care mi-am dat seama că toate demersurile acesteia au nevoie de un sprijin tocmai din domeniul pe care încearcă să-l reformeze. Toamna anului 2000, când eu însumi am fost nevoit să votez pentru Ion Iliescu, în condiţiile pe care le ştim cu toţii, a fost determinantă pentru mine. Atunci am decis să fac pasul către politică, fiind supărat oarecum pentru lipsa de impact pe care o aveau toate marile eforturi ale societăţii civile”.

NOUL VOLUM, LANSAT, RECENT, LA CRAIOVA, ÎN SALA PRIMĂRIEI, de către cunoscuţii universitari Ion Deaconescu şi Cezar Avram, în prezenţa autorului, trebuie citit şi răscitit, cu mare atenţie, pentru a cunoaşte trecutul şi pentru a anticipa, într-un mod cât se poate de realist, viitorul.

ÎN CELE UNSPREZECE CAPITOLE, AUTORUL REUŞEŞTE SĂ OGLINDEASCĂ CELE MAI IMPORTANTE EVENIMENTE ale Rusiei postsovietice, de unde nu lipsesc ascensiunea lui Mihail Gorbaciov şi începutul unei noi etape în istoria relaţiilor ruso-americane.

MITUL INFAILIBILITĂŢII ŞI INVULNERABILITĂŢII SOVIETICE SE DESTRAMĂ ODATĂ CU EXPLOZIA DE LA CERNOBÎL, DIN APRILIE 1986. În octombrie 1987 Gorbaciov este silit să renunţe la serviciile radicalului prim secretar de partid, Boris Elţîn, iar în perioada 25-27 mai, liderul sovietic vizitează România. Între timp, la conducerea SUA este instalat George Bush, acesta solicitându-i, în repetate rânduri, omologului său de la Kremlin să renunţe la Cortina de Fier.

ÎN 1989 GORBACIOV FACE, DUPĂ UNII, MAREA GREŞEALĂ DE A ACCEPTA unificarea Germaniei, sperând că aceasta va rămâne fidelă Moscovei.

ÎNTÂLNIREA DE LA MALTA, DIN 2-3 DECEMBRIE 1989, DINTRE GORBACIOV ŞI BUSH, VA DA STARTUL PRĂBUŞIRII COMUNISMULUI. La 20 decembrie 1989, în Panama, generalul Noriega este arestat. În această perioadă, mai exact la 16 decembrie, în România izbucneşte Revoluţia. Se pare că americanii au admis o intervenţie a ruşilor în ţara noastră, cu toate că Ion Iliescu şi Petre Roman neagă acest lucru. Urmează, apoi, explozia de ură interetnică de la Târgu Mureş din 16 martie 1990.

LA 1 MAI 1990 SE ÎNTÂMPLĂ UN LUCRU UNIC ÎN ISTORIA RUSIEI DE DUPĂ 1918: liderul de la Kremlin este huiduit în Piaţa Roşie cu ocazia Zilei Proletarilor. Ulterior are loc tentativa de puci asupra lui Gorbaciov şi asedierea Palatului Parlamentului. În data de 11 octombrie 1991 este desfiinţat KGB-ul, iar două luni mai târziu (25 decembrie) Gorbaciov îi cedează butonul nuclear lui Elţîn.

FOARTE INTERESANT ESTE FAPTUL CĂ MAJORITATEA STATELOR îl omagiază pe fostul lider de la Kremlin, cu excepţia Chinei.

TREPTAT, RUSIA ÎŞI ÎNCEPE DRUMUL CĂTRE DEMOCRAŢIE. Obstacolele nu întârzie să apară, astfel că personalităţi precum A. Soljeniţîn sau V. Bukovski îl critică pe noul preşedinte şi fac referire la aşa numiţii „oligarhi”.

ÎN 1999 PUTIN ESTE NUMIT PRIM-MINISTRU (FĂRĂ SĂ I SE ACORDE VREO ŞANSĂ), iar în ultima zi a anului (31 decembrie) devine preşedinte interimar, după demisia lui Boris Elţîn. Din acest moment, începe o nouă etapă în evoluţia Rusiei.

 ASTFEL SE AJUNGE CA, ÎN 2007, PUTIN SĂ FIE CEL MAI POPULAR şi credibil politician din Rusia. El este cel care începe să dea contur revanşei ursului Mişa.

DEMOCRATURA LUI PUTIN (SINTAGMĂ FOLOSITĂ DE AUTOR PENTRU A DEFINI REGIMUL POLITIC DE LA KREMLIN) a fost marcată de numeroase evenimente controversate care au făcut înconjurul lumii. Unul dintre cele mai mediatizate astfel de cazuri, în care a curs sânge nevinovat, a fost asasinarea incomodei ziariste Anna Politkovskaia, eveniment considerat, de adversari şi unii analişti, drept cel mai frumos cadou făcut lui Putin, chiar de ziua de naştere a acestuia.

APOI, ÎN URMA ULTIMELOR ALEGERI PREZIDENŢIALE DE PE TERITORIUL FOSTEI UNIUNI SOVIETICE, Medvedev a fost ales ca preşedinte al ruşilor, numindu-l, fără ca faptul său să surprindă pe cineva, în funcţia de premier, pe acelaşi Vladimir Putin. Noul preşedinte a continuat, de altfel, politica externă a predecesorului său, pronunţându-se împotriva extinderii Uniunii Europene în zona ex-sovietică.

ÎN BASARABIA SE PARE CĂ INFLUENŢELE RUSEŞTI NU AU DISPĂRUT NICI ÎN ZIUA DE ASTĂZI. Ba (dimpotrivă!), acolo încă se vorbeşte limba rusă, iar liderii politici de la Chişinău se declară fideli până la moarte Kremlinului.

FĂRĂ DOAR ŞI POATE, URSUL MIŞA ÎŞI VA CONSOLIDA DIN CE ÎN CE MAI MULT POZIŢIA şi va căuta să-şi extindă influenţa în afara graniţelor. Cel mai elocvent exemplu este chiar sângeroasa Revoluţie de la Chişinău, din aprilie 2009. Occidentul, din motive lesne de înţeles, a evitat să se implice în această problemă, speriat, parcă, de o iarnă fără căldură în calorifere.

ÎN CEEA CE PRIVEŞTE ROMÂNIA, UN ASPECT EXTREM DE IMPORTANT AL PROBLEMEI RUSEŞTI este reprezentat şi de politica externă pe care o va adopta, în continuare, preşedintele Traian Băsescu.

LUCRAREA DE FAŢĂ CUPRINDE ATÂT EVENIMENTELE PETRECUTE DUPĂ 1991 („Organizaţia de Cooperare de la Shangai” din 1996; acordurile energetico-nucleare cu Venezuela; evoluţia relaţiilor ruso-chineze, dezastrul submarinului Kursk; asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaia etc.), cât şi noua politică practicată de Medvedev şi Putin.

PRIN ACEST VOLUM DE EXCEPŢIE, ADRIAN CIOROIANU NE ATRAGE, încă odată, atenţia asupra faptului că ursul Mişa nu a murit. BA (DIMPOTRIVĂ!) EL ESTE MULT MAI PUTERNIC şi mai însetat de revanşă!

P.S.: UN PRECURSOR GENIAL AL LUI ADRIAN CIOROIANU, ÎN DESCRIEREA PROFUNDĂ A FENOMENULUI RUSESC, ESTE EMIL CIORAN, CARE, ÎNCĂ DIN 1988, AVERTIZA: “Rusia a dat impresia dintotdeauna de amestec de gubernie, cu beţivi, mujici şi forţa ţarilor iluminaţi şi agresivi. Expresie grandioasă a lui Dostoievski şi a lui Lev Tolstoi. Ruşii nu trebuie uitaţi, mai ales că ne sunt vecini. Fatalmente, le simţi răsuflarea cu miros de votcă şi mahorcă, praf de puşcă şi sudoare de kazacioc.Ei sunt beneficiarii unui antagonism dramatic.De multă vreme au devenit o obsesie pentru mulţi. Inclusiv pentru americani. Dar îmi place să cred că Stalin şi Lenin, acest dualism schematic şi dezastruos, vor ajunge nume perimate, în propria lor iraţionalitate paroxistă şi tragică.” CITATUL ESTE REPRODUS DIN VOLUMUL „DACĂ M-AŞ FI ARUNCAT ÎN SENA…” (Editura Europa, 2002) al cărui autor este scriitorului Ion Deaconescu, prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane din Craiova.

17 decembrie 2009

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , , , , , | Un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Adrian Cioroianu, despre cartea unui om pe care l-a stimat – Pavel Câmpeanu, „Ceauşescu, anii numărătorii inverse”, Ed. Polirom. Iaşi, 2002

… republicăm această recenzie a dlui Adrian Cioroianu (din iunie 2002!) doar pentru a semnala interesul autorului de atunci faţă de istoria/memoria legate de Nicolae Ceauşescu, precum şi respectul amical şi academic pe care profesorul Cioroianu l-a purtat faţă de cel ce a fost Pavel Câmpeanu (diacriticile limbii române lipsesc din ediţia electronică a revistei „22”)

Revista „22”, 24 iunie 2002, 

Comunismul si cel care a trait Iluzia

Adrian Cioroianu

Cartile de memorii ale fostelor personaje ale comunismului românesc îmi aduc aminte, nu stiu cum, de parabola racilor din proza memorialistica a lui Belu Zilber: racii sunt alarmati si pesimisti când sunt prinsi si scosi din balta pe uscat, dar se înveselesc si-si gasesc din nou optimismul cand pescarul îi pune într-o galeata plina, pentru a-i duce acasa; pesimismul îi învaluie iarasi în momentul în care sunt scosi din galeata, dar sunt brusc revigorati si cu pofta de viata când se trezesc aruncati într-o prima cada cu apa; din nou apoi tristi când sunt scosi de acolo, din nou optimisti când ajung într-un lighean de bucatarie, în timp ce bucatareasa îsi pregateste ustensilele; si tot asa, între pesimism si speranta, pâna când ajung în oala în care vor fierbe. Oala în care plonjeaza, evident, optimisti!

Parabola racilor si comunismul românesc

Cat pot eu sa intuiesc trairea intima a unui comunist român debutând cu prea plinul sperantei într-o lume mai buna si ajungând în anii ‘80 prea bogat în dezamagirea sa (si au fost câtiva!), cred ca parabola cu racii poate fi o buna cheie de lectura pentru toata istoria comunismului de la noi: speranta în 1934, când România relua legaturile diplomatice cu URSS si tot felul de oficine si asociatii mai mult sau mai putin inocente apar în tara, alimentate fara îndoiala de banii Kominternului (Petre Constantinescu-Iasi, profesor universitar la Chisinau în epoca, ar fi avut ce povesti!). Apoi, disperare în timpul proceselor staliniste de la Moscova (pentru cei care au stiut sau au dorit sa stie) si mai ales dupa „pactul monstrilor” din august 1939; din nou speranta când, dupa rezistenta eroica a Stalingradului, în februarie 1943, Armata Rosie reia ofensiva pe frontul de est.

Pentru cei initiati, umbra unei alarmari va fi plutit în aprilie 1944, când Stefan Foris – liderul din interior al comunistilor aflati înca în libertate – a fost înlocuit cu o troica alcatuita din Emil Bodnaras, Constantin Pârvulescu si Iosif Ranghet, dar optimismul a înflorit poate iarasi când la conferinta nationala a PCR din octombrie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej era ales secretar general, tutelat de un secretariat în care stralucea Passionaria noastra, Ana Pauker. Din nou alarma în 1948, cand este arestat Lucretiu Patrascanu si cand ruptura dintre Stalin si Iosip Broz Tito agita Estul; din nou speranta dupa martie 1953, cand dupa moartea lui Stalin tarile din lagar îsi anunta pe rand „noul curs politic” (o face într-o maniera proprie si Gheorghiu-Dej, în cuvantarea prilejuita de sarbatorirea lui 23 august acel an) si din nou disperare în 1956, cand se vede foarte clar ca destalinizarea are limitele ei, care nu ajung oricum pana la tolerarea unei rebeliuni precum cea a maghiarului Imre Nagy.

Speranta din nou în vara lui 1958, când armata sovietica este retrasa cu ceva zarva din tara noastra, si din nou alarma pentru cei cu mintea limpede, cei care au putut întelege ca de pe urma acestei retrageri au avut de câstigat mai ales doi oameni: Gheorghiu-Dej, care va începe o nationalizare a stalinismului remanent – dublata de desovietizarea culturala si economica de la începutul anilor ‘60 -, si Nikita Hrusciov, care îsi argumenteaza dorinta de pace si destindere tocmai cu retragerea din România. Anii ‘60 se termina pe fondul unei sperante reînviate – România comunista se misca bine pe scena internationala, N. Ceausescu parea a fi un lider comunist atipic – în sensul bun al termenului – si chiar simpatic (vezi reabilitarile din 1968, gestica patriotarda din timpul invaziei sovietice în Cehoslovacia, vizitele la Bucuresti ale lui De Gaulle si Nixon etc.), drept care devine relativ repede l’enfant gâté al presei occidentale, postura de invidiat în care ramâne pentru cea mai mare parte a anilor ‘70. Iarasi o noua alarma în iulie 1971, când revelatiile culturale ale aceluiasi Ceausescu aratau ca trecerile lui recente prin piata Tien An Men din Beijing si prin piata Ian Mot Dong („Piata Nufarului”!) din Phenian îi atinsesera o coarda sensibila – impact care va schimba în urmatoarele doua decenii nu numai fata personajului, ci si fata României. Si caruselul acestui va et vient al sperantei si al dezamagirii continua cu exemple care ar putea fi duse mai departe, pâna în 1989.

– text integral la: http://www.revista22.ro/comunismul-si-cel-care-a-trait-iluzia-122.html

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Mircea Morariu (revista „Familia”, Oradea) despre volumul „Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu

Adrian Cioroianu - Geopolitica Matrioşkăi - Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. I

Cronică de carte

MIRCEA MORARIU

Geopolitica Matrioşkăi – Rusia postsovietică în noua ordine mondială, de Adrian Cioroianu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009

Greu de spus de ce e atât de scăzut interesul românilor pentru problemele de politică externă. În economia jurnalelor de ştiri televizate informaţiile de acest gen sunt destul de puţin reprezentate, oarecum marginale, tot la fel cum nici cotidianele nu prea sunt dispuse să acorde mult spaţiu telegramelor de presă ce se referă la evenimente consumate în afara ţării. Cu atât mai puţin comentariilor calificate. Devenite cvasi- absente, revistele specializate sunt, oricum, puţin gustate pe piaţa românească- apariţia în limba română a revistei Foreign Policy e totuşi de salutat- iar impactul lor asupra conştiinţei publicului românesc, chiar şi a aceluia cu o anume educaţie, destul de redus. Încă şi mai greu de explicat mi se pare scăzutul apetit al românilor pentru „ştirile externe” cu cât nouă, românilor, ne-a fost dat să constatăm, în repetate rânduri, pe propria piele, câtă dreptate avea istoricul francez Jules Michelet atunci când scria- „istoria înseamnă înainte de orice geografie”. Şi cum trebuie să ne administrăm geografia pentru ca istoria să fie cu noi un pic mai binevoitoare.

De la această zicere a lui Jules Michelet mi se pare că s-ar putea reclama, într-un anume fel, prin „învăţăturile” sale pentru români cartea Geopolitica Matrioşkăi- Rusia postsovietică în noua ordine mondială scrisă de Adrian Cioroianu şi apărută la începutul verii anului 2009 la Editura Curtea veche din Bucureşti. Iar dacă despre „învăţături” este vorba, ele au atuul de a fi expuse  într-un mod deloc didactic- sâcâitor. Cartea e doar primul volum al unei cercetări mult mai ample, care va avea şi un al doilea tom, programat să apară, din câte înţeleg, în cursul anului viitor. Însă până atunci, cei care vor fi stârniţi de lectura primului, vor avea şansa de a citi fragmente din cel de-al doilea în reviste precum Dilema veche ori Scrisul românesc.

Cartea are avantajul de a reuni între copertele ei rezultatul expertizei unei cercetător cu trei calificări. E vorba mai întâi despre istoricul Adrian Cioroianu, rafinat cunoscător al felului în care s-a format, afirmat, dezvoltat şi mai apoi dizolvat sistemul comunist în întreg Estul european şi nu numai. În prima parte, Adrian Cioroianu pare a spune o poveste cu tâlc, care începe cândva la începutul anilor’80, mai exact în chiar anul 1980, atunci când la Moscova aveau loc Jocurile Olimpice de vară. Jocuri în care- s-a spus atunci- intruziunea politicului a fost mai mult decât vizibilă. După cum mulţi dintre dumneavoastră cred că îşi amintesc, ca urmare a invadării sovietice a Afganistului la sfârşitul anului 1979, SUA şi ţările europene membre NATO au decis boicotarea Jocurilor.Ursuleţul Mişa, mascota Olimpiadei, nu a izbutit atunci să facă uitat Ursul sovietic ori „rusesc”, cum i se spunea îndeobşte, care, cu câteva luni înainte, îşi arătase şi continua să îşi arate potenţialul său de „violenţă, instinctualitate şi imprevizibil”. La Kremlin încă mai „domnea” Leonid Ilici Brejnev, şef al PCUS încă din 1965, devenit preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem în 1977 şi care, până la moartea sa, în 1982 a accentuat ceea ce s-a numit o politică de stagnare între fruntariile ţării, dar şi temuta „doctrină Brejnev”. După moartea lui Leonid Ilici a survenit o perioadă de inter- regn. Succesorii lui au fost oameni în vârstă, bolnavi,  însă de facturi diferite şi cu intenţii diferite- Yuriy Andropov, respectiv Konstantin Cernenko. Dacă cel de-al doilea a fost o prezenţă nesemnificativă, primul a dat câteva semne că ar dori să se distanţeze de predecesorul său, însă boala şi vârsta înaintată nu i-au permis acest lucru. Fiecare dintre cei doi a deţinut puterea în jur de un an, cel mai puternic din Capitala Moscovei auzindu-se acordurile de marş funebru şi anunţurile mortuare, chiar dacă acestea nu mai erau citite de celebrul crainic Levitin.

În 1985 lucrurile se schimbă. La conducerea partidului vine Mihail Gorbaciov, lider tânăr, apparatcik  şi el, dar care era conştient că stagnarea nu mai era posibilă. E fals a se crede însă, fie şi numai o clipă, că Gorbaciov a dorit să acţioneze astfel încât să distrugă comunismul de tip sovietic. Când a dobândit funcţia supremă în partid, Mihail Sergheevici era un produs clar al sistemului.A dovedit-o prin felul à la soviétique, ca să nu zic à la russe, în care a „managerizat”  catastrofa nucleară de la Cernobîl, prima reacţie  fiind o derivată a binecunoscutei secretomanii comuniste. Gorbaciov a nutrit, ceva mai încolo, cândva prin 1987, ambiţia de a reforma comuinismul, spre a-i asigura supravieţuirea. Aşa s-au născut cele două concepte-cheie- perestroika şi glassnost, aşa au apărut şi s-au multiplicat gesturile de bunăvoinţă faţă de Occident, dar nu numai, aşa a apărut o anume simpatie a Occidentului faţă de noul lider cu care, orice s-ar spune, se putea dialoga. Nu mai răsuna mereu celebrul niet, şi nici eternul Andrei Gromîko, ce părea să se fi eternizat în funcţia de ministru de Externe, nu se mai simţea la fel de bine. Numai că problemele Imperiului erau mari, se manifestau tot mai acut, iar Gorbaciov a ajuns să fie mai simpatizat în afara ţării decât în interiorul ei. Liderul de la Kremlin s-a confruntat nu doar cu dificultăţile tot mai mari ale unei economii în derivă, ci şi cu recrudescenţa naţionalismului diverselor popoare din conglomeratul sovietic, naţionalism pe care, la început, el îl socotea aneantizat. Iar la Malta, crede Adrian Cioroianu, nici George Bush, nici Mihail Gorbaciov nu au pus la cale tot ceea ce avea să se întâmple mai târziu. Oricum, cei doi întrevedeau un alt calendar, ba chiar şi alte desfăşurări. Mai cu seamă în cazul Germaniei, căreia, din câte se pare nu numai că nu îi întrevedeau, dar nici îi doreau reunificarea.

După revoluţiile din ţările din Est, din toamna- iarna lui 1989, problemele lui Gorbaciov în interiorul URSS s-au amplificat, iar Adrian Cioroianu le expune şi analizează cu maximă acuitate, emiţând opinii dintre cele mai interesante şi argumentate. De remarcat analiza Puciului din august 1991. Ori a mascaradei de puci.  În decembrie 1991, Gorbaciov demisionează din fruntea unui Stat care, de altfel, nu mai exista- URSS.

De aici, începe însă o cu totul  altă poveste. De aici începe şi cartea propriu- zisă. Oricum, ne vom da repede seama că până în acest moment am avut de-a face doar cu  uvertura cercetării. Pe mai departe, în acest volum şi în cel care va urma, istoricul va face loc analistului de politică externă dublat, în chip fericit, de experienţa omului care, aflat la conducerea diplomaţiei române, a avut ocazia de a cunoaşte aievea oameni ce au făcut ori pus în practică politica externă, de a fi discutat cu ei, de a fi aflat în chip nemediat ce gândesc ei şi de a fi analizat gândurile cu pricina .

La pagina 135, Adrian Cioroianu scrie- „Teza fundamentală a acestei cărţi (enunţată în acest volum şi argumentată în volumul următor) este că Rusia recentelor administraţii (conscrise sistemului ce s-ar putea numi, pentru simplificare, sistemul Putin & Medvedev doreşte (re) crearea unei atmosfere tipice unui Război Rece (aparent  non- ideologic, dacă păstrăm  stricto sensu definiţia ideologiilor politice specifice secolului trecut), aceasta fiind, în percepţia Kremlinului maniera cea mai rapidă de obţinere a unor câştiguri în planul sferelor de influenţă geopolitică şi economică”. Iar la pagina 152, autorul cărţii subliniază- „ miza acestei cărţi este aceea de a arăta că Rusia nu a fost niciodată după 1990 atât de slabă precum au considerat-o, la o privire superficială, unii dintre observatorii occidentali (sau chiar unii dintre la fel de superficialii formatori de opinie din statele învecinate ei),  după cum, nu a fost nici atât de puternică pe cât şi-ar fi dorit-o ruşii înşişi şi, în orice caz, conducătorii lor, Boris Elţîn şi, apoi, Vladimir Putin”.

Ce se întâmplă, de fapt, după 1991, dincolo de agitaţiile, de lucrurile la vedere, de rivalităţi, de declin economic, de acţiunile Mafiei ruse, de atâtea şi atâtea fapte care, într-un anume fel, au distras atenţia de la esenţial? O operaţie pe care eu aş numi-o de „înlocuire”. Doctrinei „suveranităţii limitate”, care i-a asigurat o amintire sumbră în istorie lui Brejnev, i se substituie o alta- cea a vecinătate apropiată  sau imediată. La care se raportează mereu analizele semnatarului cărţii.

Vă reamintesc că termenul de  matrioşkă desemnează o seamă de păpuşi aidoma la chip şi la vestimentaţie, diferite doar ca dimensiune şi care intră una într-alta. Matrioşka  relevează, într-un anume fel, continuitatea, fie ea chiar şi la dimensiuni diferite, dar şi surpriza deopotrivă. Despre continuitate şi surpriză ne vorbeşte în cartea sa Adrian Cioroianu. Cu un simţ al analizei remarcabil. Semnalez aici cele două capitole în care apare ca „personaj” Republica Moldova. Mai semnalez şi observaţia că de perpetuarea conflictului transnistrean e direct preocupată Moscova. Care doreşte tergiversarea soluţionării lui din motive atent relevate de analist.

Cartea e scrisă fluent, autorul ei izbutind un aliaj remarcabil între rigorile analistului, informaţia fostului ministru care acum nu se joacă de-a diplomatul făcând pe „misteriosul” şi calităţile povestitorului. Dar şi pe cele ale specialistului calificat să elaboreze o strategie ale cărei fundamente se regăsesc adesea în carte, sporindu-i impactul şi gradul de interes..

Pariez că după lectura primului volum din  Geopolitica Matrioşkăi Rusia postsovietică în noua ordine mondială interesul dumneavoastră pentru problemele de politică externă va creşte considerabil.   

5 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Adrian Cioroianu despre Barack Obama în Piaţa Roşie din Moscova

Obama în Piaţa Roşie

foto: Adevărul, http://www.adevarul.ro/Piata-Obama-Rosie-in_0_64793574.html

În ziua în care îşi lansa, la Târgul de Carte Bookarest (20 iunie 2009) volumul Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, prof. Adrian Cioroianu publica, în ziarul Adevărul, un articol despre viitoarea (în acel moment) vizită a preşedintelui american Barack Obama la Moscova:

Obama în Piaţa Roşie

Adrian Cioroianu, sâmbătă 20 iun 2009

A fost mai curând un control de rutină – dar, daţi fiind protagoniştii săi şi consecinţele, a premers un cvasiscandal diplomatic. Ce s-a întâmplat: la finele lunii mai a.c., în pregătirea vizitei pe care preşedintele Barack Obama urma să o facă în Egipt, poliţia din Cairo a reţinut pentru cercetări câteva zeci de studenţi străini aflaţi la studii în universităţi egiptene şi care s-au dovedit a fi în neregulă cu actele (vize expirate sau lipsă etc.). Printre aceştia, circa 30 de studenţi din Rusia, mai cu seamă din regiunile nord-caucaziene; o parte au fost eliberaţi în scurt timp, alţii au fost expulzaţi.

Într-un alt context, incidentul ar fi trecut neobservat. Dar nu şi acum, nu şi la Moscova – unde au apărut proteste la nivel diplomatic, în Dumă şi în Consiliul Federaţiei. Protestele au plecat spre Cairo, dar ţinta lor era mult mai la Vest. Incidentul, minor în raport cu altele, spune multe despre suspiciunea cu care Moscova priveşte în continuare spre Washington. Aceasta, deşi momentul prezent este unul potrivit pentru o încălzire a relaţiilor ruso-americane. Spre mijlocul acestei veri (6-8 iulie a.c.), preşedintele Barack Obama va face o vizită la Moscova, unde se va întâlni cu cei doi lideri ai tandemocraţiei ruseşti, Dimitri Medvedev şi Vladimir Putin.

(text integral în ziarul Adevărul, http://www.adevarul.ro/Piata-Obama-Rosie-in_0_64793574.html )

5 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 Dimitri Medvedev face un bilanţ al anului 2009 pentru Rusia (III)

La finele anului trecut, preşedintele rus D. Medvedev a acordat un interviu către trei posturi TV ruseşti – NTV, Rossia şi Kanal 1, un interviu difuzat pe 24 decembrie 2009, la o oră de maximă audienţă -, în cadrul căruia a făcut un bilanţ al anului 2009 pentru spaţiul Federaţiei Ruse şi pentru relaţiile acesteia cu vecinii. G E O P O L I T I K O N  prezintă acest interviu în integralitate, în varianta sa engleză, într-o succesiune de trei episoade, avînd convingerea că cei ce urmăresc cu atenţie evoluţiile (geo)politicii ruse vor găsi interesant acest text – EURAST & Adrian Cioroianu   

_____________ 

 Interviu al preşedintelui rus Dimitri Medvedev  

 pentru trei posturi TV ruseşti, 24 decembrie 2009 

 – ultima parte, 3/3 – 

 (sublinieri operate de EURAST – Center) 

Sursa: site-ul preşedinţiei Rusiei, www.kremlin.ru 

 *** 

VLADIMIR KULISTIKOV: I want to ask about the recent tragedy that shocked the country ­ the terrorist bombing of the Nevsky Express. How is the investigation going, and will the perpetrators of this crime be caught? 

DMITRY MEDVEDEV: I have no doubt that the perpetrators will be caught. I cannot divulge the information I receive from the special services and the investigators. The investigation continues and it needs to carry out its work in confidentiality. Various versions of events are quite well known nonetheless and in some cases have been picked up by the media. I am certain that the investigators and law enforcement officers are able to find, catch and bring to trial these monsters. Our country is up to this task. But as well as the investigation side of this terrible act of terrorism, we also need to look at security issues, including technical safety. We need to look at how we guarantee technical, technological and aviation safety, safety on board our aircraft, for example. The same goes for our railways. We have a huge railway network in Russia and it needs more than just management and maintenance. 

VLADIMIR KULISTIKOV: It’s the biggest in the world. 

DMITRY MEDVEDEV: Yes, and it needs to be as safe as we can make it. I gave instructions on this to the Transport Ministry and Russian Railways following what happened. They have already drafted proposals and they will receive every rouble they need for this work. This is something we simply have to do. 

VLADIMIR KULISTIKOV: Another tragedy that shocked everyone was what happened in Perm. When you spoke about the people who held a candle to this situation, the people who let this happen, you said that they have neither brains nor conscience. These words of yours are rather bleak when you think about it, because lack of brains can be compensated for by rules and strict discipline to enforce them, but there is no way to make up for lack of conscience. 

DMITRY MEDVEDEV: Conscience is a moral concept, and it is something we all need to work on. People are not simply born with conscience but develop it through the nurture of school, family and faith. This terrible tragedy is the result of negligence and incompetence that simply went beyond all bounds. I cannot fathom how anyone could dream up the idea of holding a fireworks show in an enclosed space. Even people with very little education know that this is dangerous.  

(textul complet în format word doc.: Medvedev bilant 2009 – III )

5 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

04/ian/2010 Medvedev & Putin satirizaţi: libertatea presei sau operaţiune de PR?

Satiră politică sau operaţiune de PR?

– EURAST Center

Telespectatorii ruşi trebuie să fi fost surprinşi de ceea ce s-a petrecut în noaptea de 31 decembrie – 1 ianuarie, pe canalul TV de stat Kanal 1: imediat după miezul nopţii şi, mai ales, imediat după difuzarea discursului către ţară al preşedintelui Medvedev, a urmat un clip animat de 2 minute şi jumătate (sau puţin peste), în care, sub figura hazlie şi agreabilă a doi cîntăreţi & dansatori în Piaţa Roşie din Moscova (îmbrăcaţi totuşi în costumele lor de birou), Dimitri Medvedev şi Vladimir Putin „transmiteau” Rusiei (şi tuturor ruşilor) un cuplet rimat şi ritmat din care nu lipseşte autoironia, dar şi trimiteri acide la proiectul european (susţinut de SUA) Nabucco, la contractul (eşuat) de cumpărare a firmei Opel sau la preşedintele ucrainian Iuşcenko.

_____ Vezi aici versiunea integrală a filmului pe YouTube – pentru subtitrarea în engleză, click pe careul CC, în dreapta jos _____

În mod normal, presa occidentală a salutat acest gest de deschidere, fără precedent în ultimii ani (mai precis, după 2002) – ani în care satirizarea la televiziune a preşedintelui (Putin, mai ales) a fost un subiect tabu. New York Times de astăzi face puţină istorie în jurul acestei cvasi-interdicţii, iar un text similar publicat ieri, 03 ianuarie a.c., pe site-ul revistei Variety consideră că, deşi foarte soft după standardul satirei politice occidentale, acest clip de pe Kanal 1 ar putea fi semnul unei liberalizări oficial-permise în domeniu. 

În egală măsură, este cu totul posibil ca această (auto)ironizare a cuplului Medvedev – Putin să fie o mişcare de PR, necesară (din perspectiva Kremlinului) în contextul în care una dintre temele favorite ale analiştilor occidentali în cea de-a doua parte a anului 2009 a fost un posibil „divorţ” de idei şi de planuri politice între cei doi, pe fondul accentuării competiţiei dintre preşedinte (şi echipa sa) şi primul ministru (şi echipa lui). Dincolo de (auto)ironia cupletului, în acest clip animat cei doi lideri ai Rusiei apar împreună, net umanizaţi prin replici, cîntă, dansează, se complimentează reciproc şi termină „reprezentaţia” spate în spate, urînd La mulţi ani tuturor „prietenilor” (ruşi) şi spunînd că se întorc la lucru pentru că afacerile ţării „vin pe primul plan”.

În continuarea acestei prietenii & solidarităţi sugerate, agenţia RIA Novosti transmitea, ieri, 03 ianuarie a.c., că cei doi – preşedintele şi premierul – s-au întîlnit, duminică, au schiat, au băut ceai şi au conversat amical etc. în staţiunea olimpică de sporturi de iarnă de la Krasnaia Poliana – una dintre staţiunile din Soci care vor găzdui Olimpiada de Iarnă din ianuarie 2014Q.e.d.!

4 ianuarie 2010 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

04/ian/2010 A fost mareşalul Ion Antonescu un erou?

… generalul/mareşalul Ion Antonescu ca erou sau victimă a celui de-al doilea război mondial – acesta este unul dintre subiectele viitorului număr al revistei „Historia” (care va apărea pe 15 ianuarie a.c.). În avanpremieră, un fragment dintr-un text semnat acolo de prof. Adrian Cioroianu:

Generalul – ulterior mareşalul – Ion Antonescu a fost i) un patriot, ii) un om integru, iii) ca şef al unui stat intrat în război nu şi-a luat nici o garanţie diplomatică, iar iv) ca tactician al conflictului armat avea o bună pregătire, numai că a fost contrazis flagrant de desfăşurarea ca atare a războiului. Dar nu a fost şi nu este un erou.

Voi argumenta (într-o ordine aleatoare) aceste idei.

Chiar dacă nu era – cum spune legenda – absolvent al şcolii militare de la Saint-Cyr (şi nicidecum “şef de promoţie”, cum scria Marin Preda în romanul Delirul), Ion Antonescu a fost un ofiţer român bine pregătit şi demn de uniforma armatei. Numai că – asemenea multor ofiţeri europeni de pe teatrele celui de-al II-lea război mondial – el a fost depăşit de evoluţia prea puţin convenţională a conflictului. Antonescu a mizat totul pe cartea superiorităţii armatei germane. Era convins, în 1941, că Hitler va câştiga războiul şi că va fixa termenii păcii viitoare. Puţini mai sperau, în vara lui 1941, că Anglia nu va fi îngenunchiată – dar, ulterior, intrarea în război a SUA a schimbat datele problemei. Puţini mai credeau, în vara lui 1942, că URSS & Stalin mai au vreo şansă – dar episoade viitoare precum Stalingrad sau Kursk au întors sensul ofensivei. În faţa dârzeniei britanicilor, forţei Americii şi sacrificiului sovieticilor, Reich-ul german a intrat în agonie. Aliat al Germaniei, Antonescu a fost victima propriei sale încrederi totale în Hitler.

Aici apare a doua problemă: alianţa României cu Germania lui Hitler s-a făcut în termenii unui gentlemen agreement verbal, fără nici un acord scris. Orbit de încrederea în Hitler şi condescendent/ironic faţă de junele rege Mihai al României, Antonescu n-a cerut garanţii şi n-a pus (iniţial) condiţii. E o greşeală uriaşă a lui Antonescu. Ca şef de stat, nu poţi implica ţara într-un conflict fără o minimă bază diplomatică. Faptul că, ulterior, a vândut nemţilor petrol şi grâu contra aur (va urma, pe G E O P O L I T I K O N )

4 ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Un comentariu

04/ian/2010 Dimitri Medvedev face un bilanţ al anului 2009 pentru Rusia (II)

La finele anului trecut, preşedintele rus D. Medvedev a acordat un interviu către trei posturi TV ruseşti – NTV, Rossia şi Kanal 1, un interviu difuzat pe 24 decembrie 2009, la o oră de maximă audienţă -, în cadrul căruia a făcut un bilanţ al anului 2009 pentru spaţiul Federaţiei Ruse şi pentru relaţiile acesteia cu vecinii. G E O P O L I T I K O N  prezintă acest interviu în integralitate, în varianta sa engleză, într-o succesiune de trei episoade, avînd convingerea că cei ce urmăresc cu atenţie evoluţiile (geo)politicii ruse vor găsi interesant acest text – EURAST & Adrian Cioroianu  

_____________ 

Interviu al preşedintelui rus Dimitri Medvedev  

pentru trei posturi TV ruseşti, 24 decembrie 2009 

– a doua parte, 2/3 – 

(sublinieri operate de EURAST – Center) 

Sursa: site-ul preşedinţiei Rusiei, www.kremlin.ru 

***   

VLADIMIR KULISTIKOV: Mr President, I do not think that all political parties have equal footing when it comes to claims of improper election practices. I think that the current ruling party, which is supported by a majority of voters, has particular responsibility for ensuring that democratic procedures in our nation are properly followed. Like no other party, it must react sharply to the instances of administrative zeal that have led to very unpleasant occurrences during elections.   

And of course, the party in power has a great deal of responsibility in regard to public administration. I want to share an unforgettable memory of when I was listening to you in St George Hall. It was unforgettable not only because of your speech but also because of what I observed inside the hall. I was shocked by the fact that some of the people present showed complete indifference to what you were saying. Some were having their own side conversations, some were still recovering from the activities of the previous night, and others were simply playing with their smart phones. And I assure you, there were many people like these. 

So here is what I thought. You are putting forward certain goals and making certain decisions. But our country is very expansive, stretching over more time zones than any other nation in the world. There is an army of bureaucrats standing between you and the day-to-day lives of our citizens. Can you please talk about what you are doing to ensure that your decisions are implemented in the regions, rather than being turned into a parody of themselves? 

DMITRY MEDVEDEV: Mr Kulistikov, at the end of this programme, would you please give me the list of people you remember messing around during the Address. 

VLADIMIR KULISTIKOV: Absolutely. 

DMITRY MEDVEDEV: We will deal with them separately. 

VLADIMIR KULISTIKOV: I suspect that I am going to become very popular among the bureaucrats. 

DMITRY MEDVEDEV: I’m certain of it. You will earn some serious points. (Laughter.) Or you may lose something. 

VLADIMIR KULISTIKOV: I may gain or lose. 

DMITRY MEDVEDEV: But in all seriousness, we really do have a variegated nation and the authorities vary as well. I’ll put it this way: those who are ready to change, who understand that without modernising the economy and the political system our nation has no future, those people should be and will be at work. As for those who think they can be on the drift, – we have people like that both at the regional and federal level, nobody is perfect, – they will simply need to understand for themselves whether it’s time to retire. Thus, this process will go on.  (episodul 2/3 integral în format word doc.: Medvedev bilant 2009 – II )

4 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

03/ian/2010 Da, e cert: sunt şi unii care se bucură că vacanţa de iarnă a luat sfîrşit!

(just for fun!)

by Jeff Stahler

3 ianuarie 2010 Posted by | caricaturi / comics, Intelo | Lasă un comentariu

03/ian/2010 Dimitri Medvedev face un bilanţ al anului 2009 în Rusia (I)

La finele anului trecut, preşedintele rus D. Medvedev a acordat un interviu pentru trei posturi TV ruseşti – NTV, Rossia şi Kanal 1, un interviu difuzat pe 24 decembrie 2009, la o oră de maximă audienţă -, în cadrul căruia a făcut un bilanţ al anului 2009 pentru spaţiul Federaţiei Ruse şi pentru relaţiile acesteia cu vecinii. G E O P O L I T I K O N  prezintă acest interviu în integralitate, în varianta sa engleză, într-o succesiune de trei episoade, avînd convingerea că cei ce urmăresc cu atenţie evoluţiile (geo)politicii ruse vor găsi interesant acest text – EURAST & Adrian Cioroianu

_____________

Interviu al preşedintelui rus Dimitri Medvedev

pentru trei posturi TV ruseşti, 24 decembrie 2009

– prima parte, 1/3 –

 (sublinieri operate în formatul word doc. de EURAST – Center)

Sursa: site-ul preşedinţiei Rusiei, www.kremlin.ru

 ***

GENERAL DIRECTOR OF CHANNEL ONE KONSTANTIN ERNST: Good afternoon, Mr President.  Over the course of the year, you have met many times with our colleagues ­ journalists from the major television channels ­ to discuss current problems in politics and the economy. We are all grateful for the opportunity to have this discussion of the outcomes of 2009 broadcast live on the three national channels, NTV, Rossiya, and Channel One.

PRESIDENT OF RUSSIA DMITRY MEDVEDEV: Good afternoon, colleagues. It is true that we have quite a bit to talk about, reflect on, and discuss.

KONSTANTIN ERNST: Mr Medvedev, 2009 was a complicated year. Our nation faced new challenges. How would you describe this year, its successes and failures?

DMITRY MEDVEDEV: It is true that this was a very difficult year filled with many dramatic events. I think that all of our citizens found this year to be hard. The most important outcome of 2009 is that we withstood the hardships, resisted the troubles and continued our national development. In my view, we paid a relatively small price for the international financial and economic crisis that shook the planet.

As for the successes, in my opinion, we were able to accomplish at least three things.

First and most important was the fact that we maintained social stability. We provided all the social benefits that had been promised. Not a single social obligation was unmet. On the contrary, this year, we started introducing a new scheme of paying retirement pensions, and we have increased pensions overall. Furthermore, this increase is not just formal, but it represents a real augmentation. The monthly pensions have grown by one third in face value, and one quarter in real value. Next year, these efforts will continue. So this is our first and probably most important accomplishment.

The second accomplishment is ensured financial stability. It was problematic at some stage and the beginning of the year was very alarming. The Government and the Central Bank had to do their utmost to rectify the aggravations in the financial and credit sector, maintain stability of the national currency, and support sound functioning of national banks thus preventing their collapse and avoiding the 1998 financial crisis scenario.

All of this was achieved. The financial system is stable and properly functioning. More so, this year’s inflation is much lower than last year’s. In 2008, inflation rate was about thirteen percent, but this year, it will be around nine percent.

And finally, we had a third accomplishment. We were able to launch mechanisms for supporting strategic enterprises. Today, we do not have any large company going bankrupt. We supported all of them and ensured employment for their workforce. In cases when companies had to temporarily halt production, we offered unemployment benefits and other means of financial support to their employees.

I believe, these were the three major challenges of this year, and speaking honestly, I think we were successful in reaching our goals.

There were some areas where we were less successful. (aici, episodul 1/3 integral în format word doc.: Medvedev bilant 2009 – I )

3 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

02/ian/2009 Avanpremieră: ce spune Dimitri Medvedev despre starea Rusiei în 2009

… începînd de mîine, duminică 03 ianuarie a.c., un interviu (în trei părţi) al preşedintelui D. Medvedev despre starea Rusiei în anul 2009 – aici, pe G E O P O L I T I K O N.

2 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

02/ian/2010 Un bilanţ al evoluţiilor internaţionale din 2009

… astăzi, sâmbătă, 02 ianuarie a.c., ora 17.00, postul Realitatea TV propune o discuţie pe marginea principalelor evoluţii de politică externă din anul 2009. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.

2 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

02/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre Republica Moldova – un bilanţ politic al anului 2009

7 aprilie, „Oci Ciornîi(e)” şi Balcanii de Vest

Dan Dungaciu

– publicat în ziarul Timpul, Vineri, 25 Decembrie 2009 Anul VIII- nr. 236(1213)

Cronologic, anul 2009 se termină la 31 decembrie. Structural însă, nu. Anul anticomunismului basarabean depăşeşte, politic şi geopolitic, hotarele calendarului propriu-zis şi va rămâne decisiv pentru viitorul RM.

Sub semnul lui 7 aprilie

2009 stă, incontestabil, sub semnul evenimentelor din 7 aprilie. De acolo a început totul şi acela a fost momentul în care „ultimul regim comunist din Europa” a fost debarcat de la putere. Este însă surprinzător să constaţi cu unele prilejuri că acest eveniment memorabil nu este perceput, în afara RM, dar şi la Chişinău, la justa sa valoare. Întrebarea este – de ce? După revoluţia oranj de la Kiev, toate conferinţele internaţionale din 2005 debutau cu felicitări la adresa ucrainenilor care au reuşit, prin mobilizare maximă – e drept că şi cu un sprijin euroatlantic substanţial! – îndepărtarea unui regim considerat antidemocratic şi neeuropean. Deşi tensiunile interne erau mari, nimeni nu vorbea atunci despre criza politică ce ar fi marcat anul 2004, ci despre victoria forţelor portocalii prin alegerea preşedintelui Iuşcenko (chiar dacă victoria nu a fost tocmai unanimă, acesta obţinând după repetarea votului 52% – adică tot cât a obţinut şi AIE în alegerile repetate!).

Paradoxal, când vine vorba despre RM, lucrurile se pun altfel. Dominanta lui 2009 pare că este „criza politică de la Chişinău”, marcată, chipurile, de nealegerea preşedintelui statului. În viziunea acelor care gândesc aşa, nealegerea lui Marian Lupu ar fi mai semnificativă decât… debarcarea de la putere a regimului Voronin. Ceea ce este absurd şi nedrept! Dar această „confuzie” – dacă numai confuzie este! – nu e deloc inocentă. Pentru că ascunde în spatele ei intenţia de a minimaliza pe cât se poate semnificaţia reală a lui 7 aprilie, care este una singură: debarcarea comunismului şi începutul unor schimbări majore şi fără precedent pentru RM.

Clarificări politice şi/sau constituţionale

Anul 2010 va fi marcat de nevoia clarificărilor proiectelor AIE. Ce vrea această coaliţie şi încotro merge? După nealegerea preşedintelui, are două opţiuni: alegeri anticipate sau declanşarea procedurilor de modificare a Constituţiei. Ori una, ori alta. Dacă se optează pentru prima variantă, atunci discuţiile constituţionale trebuie puse între paranteze, cel puţin pe moment, iar mizele majore sunt următoarele: data viitoarelor alegeri, căci legislaţia RM este ambiguă la acest punct, şi strategia AIE de participare la alegerile anticipate. Se va merge pe varianta „bloc electoral” sau partide separate? Ambele posibilităţi au şi plusuri şi minusuri, dar ele trebuie discutate realist şi eventualele restructurări politice din cadrul AIE trebuie subsumate ideii de menţinere la putere a actualei coaliţii. (text integral format word doc.:  Dungaciu – bilant RM 2009 )

2 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

01/ian/2010 Ce va aduce acest an în relaţia Uniunea Europeană – Rusia?

(just for fun!)

Dessin de Burki

1 ianuarie 2010 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , , | Un comentariu

01/ian/2010 La mulţi ani tuturor cititorilor GEOPOLITIKON!

La mulţi ani! Un 2010 mai bun, mai productiv, cu sănătate şi plin de inspiraţie!

vă urează GEOPOLITIKON & EURAST Center

şi vă aşteptăm alături de noi şi în acest an, pentru a dezbate pe mai departe subiecte incitante, pentru a gusta desene satirice cu ţintă intelectuală, pentru a urmări analize geopolitice sau istorice semnate de Adrian Cioroianu, Simona Deleanu, Dan Dungaciu, Filip Vârlan, Vladimir Socor şi alţi specialişti români (sau de limbă română), plus texte reprezentative ale unor experţi străini în problemele (mai ales) Rusiei & Eurasiei & istoriei comunismului – şi nu numai!…

La mulţi ani tuturor!

1 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica | Un comentariu