G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

22/oct/2009 EURAST recomandă: Filip Vârlan despre „triunghiul” Turcia, Armenia, UE

Despre condiţionalitate, bazar şi acordul turco-armean

 

Filip Vârlan

 

Filip Vârlan este un absolvent meritoriu al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti; în prezent, lucrează într-o multinaţională din Bucureşti. Păstrează însă interesul pentru temele istorico-geopolitice cu impact în actualitate. Recomandăm cititorilor noştri acest text al său, scris special pentru G E O P O L I T I K O N  – Adrian Cioroianu

 

Unu, doi, trei…. Nu e vorba despre o simplă numărătoare, ci de trei situaţii ce aparent nu au nici o legătură între ele, reuşind să trişeze dorinţa de a le închega şi plasa în contextul dorit. Voi încerca totuşi să le prezint mai întâi în varianta scurtă pentru ca mai apoi să le extind.

 Numărul unu: după câţiva ani în care proaspetele democraţii, din la fel de proaspăta Europă Central-Estică eliberată din nevralgia cu tentă roşie ce a durat mai multe decenii, au „încercat” Vestul prin politici când mai prudente, când mai incisive, Uniunea Europeană înfăţişa într-o formă compactă criteriile de pornire în procesul de extindere către Estul Europei. Se întâmpla în 1993 la Copenhaga; partea cea mai dificilă avea să urmeze.

 Numărul doi: într-o frumoasă după-amiază de august (a.c.) la Istanbul, o turistă de pe plaiurile mioritice îşi clătea ochii prin bazarul central plimbându-se printre vitrinele  ticsite până la refuz cu aur. Pentru cei cunoscători, şi cu siguranţă că sunt destui, simpla curiozitate a turistului în faţa hăţişului comerţului de tip oriental scoate de după tejghea chiar şi pe cel mai insignifiant negustor dornic de profit. Persoana respectivă nu a scăpat de această abordare directă ce a început cu o invitaţie într-o engleză aşa cum numai turcii ştiu să o nuanţeze: „We have very nice…everything”. Depărtându-se uşor de insistenţele negustorului, aude din spate un fel de strigăt plin de patetism dar cu siguranţă foarte studiat: „What’s wrong with us, Lady?”

 Numărul trei: pe 10 octombrie (a.c.) Hillary Clinton, Secretar de Stat al SUA, dădea ultimele telefoane din limuzina aflată în parcarea unui hotel din Zürich. Interlocutorii, ambii Miniştri de Externe, Eduard Nalbandian din partea Armeniei şi Ahmet Davutoglu din partea Turciei, păreau să facă zadarnice încercările administraţiei americane de a obţine un acord între cele două state. Spre norocul celei care a dat telefoanele, operaţiunea a reuşit chiar dacă viitorul rămâne să o demonstreze.

 Copenhaga 1993

Criteriile de care un stat candidat la statutul de membru al UE trebuia să ţină seama în negocieri prindeau o formă ce se baza pe trei direcţii principale. Primul criteriu se axa pe necesitatea existenţei unei stabilităţi instituţionale care să garanteze democraţia, drepturile omului, respectarea minorităţilor şi statul de drept. Următorul criteriu cerea dezvoltarea unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă presiunilor pieţei precum şi concurenţei. Nu în ultimul rând, al treilea criteriu stabilea un caracter funcţional şi tehnic al aderării şi anume adoptarea acquis-ului comunitar înainte de integrare.

Istoria extinderii UE către Est a întărit perceperea condiţionalităţii ca instrumentul cel mai eficace în negocierile cu ţările candidate. Complexitatea acesteia impune cu siguranţă diverse modalităţi de analiză. O posibilă abordare împarte condiţionalitatea în două părţi ce au un caracter mai degrabă complementar decât diferit. Cu alte cuvinte, este vorba de un prim tip de criterii democratice care conţineau principiile politice ale Uniunii însoţite de normele drepturilor omului şi care s-au conturat în faza iniţială a tranziţiilor postcomuniste din Europa. Totodată, ele au stat la baza relaţiilor dezvoltate între candidaţi şi Comunităţile Europene la acea vreme. Al doilea tip de condiţionalitate este de caracter tehnic şi strict relaţionat cu adoptarea acquis-ul în faza negocierilor avansate. El şi-a pus amprenta cu precădere în ultima parte a procesului de extindere, încercând să nu piardă din vedere stabilitatea dimensiunii democratice fără de care legislaţia nu ar fi putut fi implementată.

Transformarea în tinere democraţii părea să depăşească nucleul intenţiei strict politice devenind un fel de trend pentru totalitatea candidaţilor din această parte a Europei la statutul de membru UE. Fără a obţine o suprapunere totală a formelor pe fond, principiile democratice au avut de parcurs un drum relativ liniar în majoritatea statelor, respectarea minorităţilor funcţionând la parametrii normali mai în toate cazurile cu câteva excepţii dintre care făcea parte şi Slovacia guvernării Meciar. Cu siguranţă că respectarea drepturilor omului şi dorinţa de integrare au mers în tandem. În schimb, dacă existenţa unui stat de drept părea un obiectiv aparent mai uşor de decretat decât de demonstrat pentru candidaţi, construcţia unei legislaţii care să pună la adăpost drepturile minorităţilor a părut un punct dificil de atins şi a fost retrasat ori de câte ori a scăzut şi opinia proaderare.

În procesul de integrare al statelor Est europene, drepturile minorităţilor nu au fost singurul milestone însă cu siguranţă că au contat chiar şi atunci când criteriile politice făcuseră loc aspectelor tehnice juridico-economice. Iar cazul Turciei, cu un statut geografic incert, cu o apartenenţă la un val de aderare specific ce a depăşit dimensiunea celui Central Est european, având şi cu un trecut necomunist, nu face excepţie. 

 „What’s wrong with us, lady?” 

Lăsând la o parte răsfăţul comerciantului turc, întrebarea centralizează anumite dubii pe care Vestul le are în legatură cu Turcia sau cu turcismul în genere. Actor principal în istoria Europei, Turcia a trecut prin diferite maniere de percepţie profund contextualizate. De la Imperiu Otoman, responsabil cu principala ameninţare pentru lumea creştină, la naşterea statului modern turc la începutul secolului XX şi continuând cu rolul prooccidental jucat în ultimii 50 de ani, societatea turcă a ajuns să fie percepută pe de-o parte ca cea mai deschisă latură a lumii musulmane iar pe de altă parte ca un elev inconsecvent atunci când vine vorba de adaptarea la valorile vestice. Lecţiile la care acest elev a început să participe au luat amploare în momentul în care Comisia Europeană a lansat în Decembrie 1989 ideea că Turcia ar putea deveni membru al Comunităţilor Europene. În prudenţa-i specifică, Comisia a accentuat necesitatea întrunirii unor condiţii mai favorabile ţinând cont de situaţia politică şi economică precum şi de relaţiile cu Grecia plus conflictul din Cipru. Consiliul European de la Luxemburg a decis în 1997 începerea negocierilor cu statele Central Est europene inclusiv Cipru dar nu şi cu Turcia.

Recunoaşterea definitivă ca şi candidat a survenit la Consiliul European de la Helsinki în decembrie 1999, pentru ca în 2002 să se pună bazele unui plan de începere a negocierilor.

Indiferent de viteza cu care s-au succedat tratativele, au existat şi încă mai există anumite chestiuni sensibile ce ţin de respectarea drepturilor omului. Acelaşi elev, silitor când este vorba de comerţ, ca dovadă că în cazul capitolelor precum uniunea vamală sau politica industrială „nu sunt aşteptate dificultăţi majore”, devine alunecos în faţa lecţiei privind libertatea de exprimare ce conţine la rându-i şi nişte resorturi istorice. Controversatul Articol 301 din Codul Penal Turc, intrat în vigoare la 1 iunie 2005, specifică în forma sa iniţială ilegalitatea oricăror critici catalogate facil ca insulte la adresa Turciei, a etniei turce sau a instituţiilor guvernamentale din statul respectiv. În 2008 prevederile sale erau schimbate, ilegalitatea fiind redusă doar la insulte la adresa turcismului.

Ca o consecinţă absolut reală, lecţia despre libertatea de exprimare s-a transformat repede în lecţia de istorie în momentul în care scriitorul Orhan Pamuk a făcut referire directă într-o publicaţie elveţiană la uciderea a treizeci de mii de etnici kurzi şi a unui milion de armeni de către turci. Nefiind singurul caz în care o persoană a intrat sub incidenţa Articolului 301, o serie de alte personalităţi, precum jurnalistul Perihan Magden sau scriitorul Elif Şafak şi lista continuă, au avut parte de incidente juridice, menţionarea unei “pete istorice” proeminente pe obrazul turc, şi-aşa înăsprit de numeroase conflicte şi mândrii imperiale, a reprezentat un moment de prea mare încărcătură etică încât să fie tratat cu usurinţă. 

 10 Octombrie 2009

În aceeaşi ţară în care Orhan Pamuk deschidea cutia Pandorei, Hillary Clinton punea la punct ultimele detalii înaintea semnării acordului între Turcia şi Armenia. Restabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări reprezintă un punct cheie în configurarea geopolitică a zonei şi în viitoul relaţiilor externe dintre statele ce o compun. În  bună măsură, prezenţa americană la semnarea acestui acord, rod al unei efort de peste 9 luni susţinut de Hillary Clinton, poate fi pusă la acelaşi nivel cu interesele pe care Rusia sau UE speră să le vadă dând roade. Încheierea acordului nu a fost lipsită de palpitaţiile aferente unei relaţii tensionate între Turcia şi Armenia care au reuşit cu greutate să reînvie speranţa redeschiderii graniţelor. Astfel, o ultimă variantă a discursului pe care partea turcă urma să-l ţină a intrat în posesia Secretarului de Stat al SUA chiar în ajunul ceremoniei. Ce conţinea prima variantă? Este greu de spus, însă cu siguranţă că noua variantă venea să atenueze temerile şi suspiciunile mari existente de ambele părţi.

Acordul s-a confruntat pe fundal cu  opoziţia puternică venită din partea diasporei armene care a cerut şi cere în continuare ca Turcia să recunoască genocidul comis în 1915. Graniţa de 325 de km închisă de 16 ani are un sprijin mai mult decât puternic în graniţa mentalului colectiv care se proiectează în două oglinzi diferite. Patina timpului s-a incrustat într-un fel specific în ambele cazuri. Pentru Armenia uciderea a peste un milion de etnici reprezintă un obstacol ce nu poate fi depăşit de nici un fel de înţelegere comercială care, chiar dacă ar aduce profituri serioase, nu ar putea obţine susţinerea morală. Pentru Turcia, o posibilă admitere a crimei ar pune serioase întrebări referitoare la principiile pe care statul modern turc şi-a pus temelia.

Semnarea acordului pare să fi evitat o abordare directă a acestui subiect, recunoaşterea de facto din partea Turciei fiind înlocuită printr-o comisie care să analizeze arhivele din perioada Primului Război Mondial pentru a se configura dimensiunea atrocităţilor.

 Iată aşadar un mozaic de neînţelegeri, resentimente, interese economice şi politice aflate într-o permanentă reconfigurare ce aparţine unei arii în care turcismul este ocrotit prin lege şi contestat prin oameni şi fapte istorice. Între condiţionalitatea cizelată de-a lungul negocierilor UE cu statele din Europa Centrala şi de Est, atitudinea languros intrigată a comerciantului turc din bazar şi telefoanele lui Hillary Clinton există un liant care ne oferă o viziune panoramică a transformărilor petrecute în această parte a lumii în ultimii 20 de ani.

Exact acest liant l-a rezumat un taximetrist din Istanbul într-o splendidă seară de vară pe malul Bosforului puternic iluminat, când îşi conducea clienta la hotel pe nişte căi ocolite intenţionat pentru un surplus de bani, totul spre disperarea celui care trebuia să plătească. De partea cealaltă începea Asia, în faţă se întindeau Balcanii iar dinspre scaunul şoferului o voce jucauşă spunea: “panoramík, madám!” 

 (20 octombrie 2009)

Anunțuri

22 Octombrie 2009 - Posted by | Geopolitica | , , , , , ,

1 comentariu »

  1. […] 22/oct/2009 Filip Vârlan despre “triunghiul” Turcia, Armenia, UE […]

    Pingback de 13/dec/2009 Turcia – o nouă politică externă “imperială”? « G E O P O L I T I K O N | 22 Ianuarie 2010 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: