G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a treia)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a treia)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima şi a doua parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009. )

 

Madonna versus Taras Bulba

Pe 28 iulie 2009, membrii filialei din Sankt-Petersburg a Partidului Comunist al Rusiei s-au gândit să-i adreseze o scrisoare deschisă solistei pop americane Madonna – cea care urma să vină pe 2 august în acest oraş, în cadrul turneul ei european. Nu era tocmai o scrisoare de admiraţie – lesne de imaginat, comuniştii sankt-petersburghezi nu-s chiar cei mai mari fani ai Madonnei. Deloc curios, acest mesaj nu avea legătură cu muzica, ci cu istoria.

Totul pleca de la faptul că locul concertului din 2 august urma să fie istorica Piaţă a Palatului de Iarnă – un punct sacru ale revoluţiei bolşevice din octombrie 1917. Iar comuniştii anului 2009 au profitat de acest detaliu pentru a-i da pop-star-ului american câteva sfaturi: «ar trebui să înţelegeţi responsabilitatea de a cânta aici» – spuneau ei –, drept care «să vă îmbrăcaţi modest, să cântaţi melodios şi să păstraţi în minte regulile moralei». Iar ca rugăminte personală, comuniştii i-au cerut Madonnei să includă ad hoc în repertoriul său şi câteva cântece revoluţionare, «în onoarea celor care au luat cu asalt Palatul de Iarnă»[1]. Ceea ce Madonna, totuşi, nu a făcut.

Acest episod al scrisorii comuniştilor către interpreta care a devenit cunoscută cu 25 de ani în urmă prin mobilizatorul (în alt sens) hit Like a virgin are, desigur, doza lui de hilar. Ceea ce contează, cred, este că nu numai semnatarii gândeau astfel. Cu cât prezentul pune mai multe probleme, cu atât mai mult se speră că soluţia-panaceu ar putea veni dinspre Istoria măreţiei de altădată.

Vladimir Putin nu a scris nimănui scrisori deschise pe teme muzicale, dar a fost la fel de pretenţios atunci când le-a trasat – în cursul anului 2007 – profesorilor de Istorie din Rusia sarcina de a trata cu mai mare responsabilitate predarea acestei discipline, iar o comisie specială a elaborat un manual care să ghideze interpretarea trecutului oferită de profesori copiilor şi tinerilor, care ajung astfel «îndoctrinaţi cu măreţia lui Stalin şi cu poveşti despre cum Armata Roşie a fost primită ca eliberatoare de către popoarele Europei de Est»[2].

În 2005, într-o alocuţiune în faţa Adunării Federaţiei Ruse, Putin a numit prăbuşirea Uniunii Sovietice ca fiind «cea mai mare catastrofă geopolitică» a secolului al XX-lea. Nu toţi vecinii Rusiei sunt însă de acord. Să luăm cazul Ucrainei. Istoria comună ruso-ucraineană, lungă şi complexă, ar trebui să le predispună la calm şi complementaritate – spune teoria. Realitatea spune altceva: mai nou, conflictul pare a fi plecat de la o aniversare. În primăvara lui 2009 s-au împlinit 200 de ani de la naşterea scriitorului Nikolai Gogol. În cinstea jubileului, Ministerul rus al Culturii a investit 20 de milioane de dolari într-o ecranizare a romanului Taras Bulba. Pe 3 aprilie ’09 superproducţia a avut premiera la cinematograful Octombrie din Moscova; succesul a fost pe măsură. Ca şi în roman, cazacul Taras Bulba din film luptă vitejeşte să-i alunge pe polonezi de pe pământurile strămoşeşti. Dat fiind că polonezii erau invadatorii occidentali (şi catolici) ai acelei epoci iar Rusia mică (şi ortodoxă) de atunci acum se cheamă Ucraina, nu sunt greu de intuit «ramificaţiile ideologice şi geopolitice» ale acestui film[3]. Poate că “vina” e a lui Gogol: ucrainian prin naştere şi parte a culturii ruse prin creaţie, el nu a intuit că la 200 de ani de la naştere va fi pion într-un război cultural-politic între state ale căror conducători au o viziune total diferită privind prezenţa NATO în zonă. Pentru că “Occidentul” care ameninţă azi Ucraina (aşa cum se vede de la Moscova) aceasta este: Alianţa Nord-Atlantică.

Nici Ucraina n-a stat cu mâinile în sân. Acum câţiva ani, autorităţile de la Kiev au susţinut o amplă campanie (istoriografică şi propagandistică) menită să demonstreze că foametea declanşată de Stalin în Ucraina la începutul anilor 1930 a fost de fapt un autentic genocid etnic (termenul local este holodomor). Nu pe clasa kulacilor se răzbuna Stalin, ci pe rasa ucrainienilor – acesta e mesajul oficial la Kiev. În 2007 delegaţia Ucrainei pe lângă UE a deschis o expoziţie cu această temă la Bruxelles; am fost unul dintre vizitatori şi, la plecare, am primit cadou un DVD cu documente şi imagini privind foametea din 1932-’33. Autorităţile de la Moscova nu agreează această interpretare. Drept care în februarie 2009 Ministerul de Externe rus a scos şi el un DVD (şi urmează să scoată câteva volume de documente) menit a demonstra că foametea din Ucraina a fost îndreptată împotriva ţăranilor în genere, fără deosebire de etnia lor. Nu despre Istorie e vorba aici, evident, ci despre prezent.

Fiecare dansează pe muzica ce-i place

Pe 9 mai a.c., în Piaţa Roşie din Moscova, sub privirile preşedintelui Medvedev şi prim-ministrului Putin, s-a desfăşurat cea mai mare paradă militară din ultimele două decenii. 9000 de soldaţi au defilat în pas de gâscă, o fanfară cu peste 1000 de muzicanţi a încălzit atmosfera, 70 de avioane şi elicoptere au brăzdat cerul, 110 piese de armament (tancuri, transportoare, baterii de tunuri, lansatoare de rachete nucleare) au trecut pe sub ochii admirativi ai publicului. Potrivit unor estimări, pregătirea evenimentului ar fi costat cca. 94 de milioane de dolari[4]; şi nu despre celebrarea sfârşitului războiului al II-lea mondial era vorba acolo, ci despre pregătirea Rusiei de a face faţă, azi sau în viitor, unui alt război. În cuvântul său, preşedintele Medvedev a spus că lecţiile Istoriei rămân valide mai ales în faţa «celor ce încearcă noi aventuri militariste» împotriva ţării sale – trimitere directă la un alt stat vecin: Georgia preşedintelui Mihail Saakaşvili, cu care Rusia s-a aflat în război în august 2008. După paradă, Medvedev s-a dus la Kremlin, fiind gazda unei recepţii cu veteranii din 1941-’45. Iar premierul Putin s-a dus să inspecteze pregătirile care, la Arena Olimpică din Moscova, se făceau pentru găzduirea festivalului muzical Eurovision – o ediţie la care Georgia nu avea să participe, din moment ce piesa propusă de ea a fost refuzată de organizatorii ruşi. Motivul nu ţinea de muzică, ci de text: cântecul purta străveziul titlu We don’t wanna put in! Somaţi să schimbe refrenul, georgienii au refuzat – şi au privit festivalul la televizor (ca şi parada). De reţinut că în Georgia există două muzee ce vorbesc despre “ocupaţia sovietică”, despre deportarea din ordinul lui Stalin a populaţiilor din Nordul Caucazului spre stepele Kazahstanului şi despre prigonirea intelectualilor georgieni de către regimul sovietic – chiar dacă, aminteşte Matthews, este deseori trecut cu vederea detaliul că teribilul lider sovietic Stalin a fost el însuşi georgian după tată.

Mai mult: pe blog-ul său, preşedintele Medvedev denunţa în mai a.c. «falsificatorii istoriei», iar Duma rusă adopta o lege prin care cei care caricaturizează «victoria sovietică în al II-lea război mondial» sunt pasibili de amendă sau de închisoare. Pasul următor a fost înfiinţarea, din ordinul preşedintelui Medvedev, a unei Comisii speciale (alcătuită din şeful său de cabinet, câţiva istorici, câţiva ofiţeri de rang înalt, avocaţi) însărcinate să reacţioneze «la încercările de falsificare a istoriei care sunt în detrimentul intereselor Rusiei». O ţintă prin ricoşeu a acestor reglementări o reprezintă toţi acei vecini ai Rusiei (Ţările Baltice mai ales, dar nu numai) care se încăpăţânează să spună că Armata Roşie a venit ca “ocupant”; cum spuneam, în viziunea Moscovei termenul corect pe care fostul soldat sovietic îl merită este acela de “eliberator”. Nu e numai o problemă de lexic – ci una de geopolitică. În 2007, această problemă a dus la un conflict diplomatic între Rusia şi Estonia – atunci când autorităţile de la Tallin au decis mutarea unui monument al ostaşului sovietic, iar Moscova a interpretat gestul drept o provocare. În săptămânile următoare acelui diferend sistemul informatic al Estoniei a fost ţinta mai multor atacuri cibernetice concertate – nici acum nu se ştie din partea cui (dar nu lipsesc bănuielile).

În ultimul deceniu, în sistemul de învăţământ rusesc a apărut aşadar o schimbare de ton: una dintre consecinţele acestui nou curs în predarea Istoriei este că marea majoritate a populaţiei ruse crede, azi, în rolul “eliberator” al Armatei Roşii în Europa. Potrivit unui sondaj din primăvara anului 2009, 77% dintre ruşi cred că “eliberarea” ţărilor din Europa de Est de sub ocupaţia nazistă le-a permis acestora ca ulterior să trăiască în libertate şi să se dezvolte, în timp ce numai 11% dintre respondenţi cred că URSS a impus regimuri satelite în Europa Orientală[5]. Iar imaginea lui Stalin este într-un continuu proces de ameliorare: în cartea sa, Gaidar aminteşte că în 1998 doar 19% dintre respondenţii unui sondaj în Rusia nutreau sentimente pozitive faţă de Stalin, iar în 2003 procentajul acestora crescuse la 53%. La întrebarea «dacă Stalin ar mai fi trăit şi ar fi candidat la preşedinţia Rusiei, aţi fi votat pentru el?», peste 26% dintre respondenţi au răspuns pozitiv în 2003. Un rezultat strălucit pentru un om care şi-a omorât concetăţeni într-un număr neegalat de cineva în lunga şi nu tocmai paşnica istorie a Rusiei[6]. Reamintesc: vorbim despre acelaşi Stalin care la sfârşitul lui 2008 ocupa locul doi în clasamentul “celor mai mari ruşi” din toate timpurile[7].

 Aniversările sunt capcanele Istoriei

În rescrierea Istoriei, cele mai mari probleme le pun, se ştie, aniversările. Rusia de azi nu face excepţie. Pe 23 august 2009 s-au împlinit 70 de ani de la semnarea acordului Molotov–Ribbentrop. În cursul precedentei legislaturi (2004-2009), Parlamentul European a elaborat propunerea ca ziua de 23 august să devină la scara Uniunii Europene o Zi europeană a comemorării victimelor stalinismului şi nazismului. La începutul lui iulie ’09, în prag de vacanţă, membrii Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa au preluat iniţiativa, adresând o rezoluţie către toate statele membre prin care acestea erau chemate să respingă ferm orice formă de totalitarism şi, mai ales, să prevină «justificarea sau glorificarea regimurilor totalitare» din trecutul recent. Numai că această idee intra în conflict evident cu teza îmbrăţişată de comisia “de apărare a adevărului istoric” înfiinţată de preşedintele Medvedev. Cine va ceda primul?

Rezoluţia ca atare a produs reacţii ulcerate la Moscova[8]. Mai întâi, Alexander Koslovski (şeful delegaţiei ruse la OSCE) a protestat împotriva încercării «de a pune nazismul şi stalinismul pe acelaşi plan» – ceea ce ar însemna o «insultă îndreptată împotriva tuturor ruşilor», din moment ce «se uită că tocmai Uniunea Sovietică a epocii Stalin a dat cele mai mari sacrificii umane şi a adus cea mai mare contribuţie la eliberarea Europei de fascism». În Duma Rusiei, preşedintele Comisiei de Politică Externă, Konstantin Kosaciov, descria rezoluţia drept «o încercare de rescriere a istoriei celui de-al II-lea război mondial prin plasarea responsabilităţii pentru începutul, cursul şi rezultatele sale în egală măsură pe umerii Germaniei lui Hitler şi pe cei ai Uniunii Sovietice».

Şi astfel ne întoarcem de unde am plecat. Pentru mulţi dintre ruşii de azi, Stalin şi Hitler nu pot sta alături, pentru că au fost adversari. Pentru mulţi dintre europenii de azi, Stalin şi Hitler stau alături, tocmai pentru că au fost adversari, apoi aliaţi, apoi complici, apoi din nou adversari.

*   *   *

Desigur, părerile vor rămâne împărţite pe mai departe, cel puţin o bună bucată de vreme. Nostalgia ruşilor după timpurile de glorie ale luptei antifasciste nu ţine cu precizie de o generaţie anume. Ea trece de la bunici la părinţi şi nepoţi nu în mod natural şi nu prin intermediul cinematografiei sau literaturii – ci impulsionată în mod premeditat de un sistem şcolar (gestionat politic) care a văzut în presupusa lecţie a anilor ’40 o bună pildă pentru viitorul Rusiei.

Nu trebuie să fii oracol pentru a intui viitorul. Radicalizarea utilizării Istoriei în Rusia va conduce, foarte probabil, la o radicalizare similară în acele state (din jurul său) pentru care Rusia a fost sau este o ameninţare potenţială. Nu contează că această radicalizare ascunde ceva dintr-o suferinţă, dintr-un handicap, dintr-un complex. Acest lucru se ştie foarte bine. Statele stăpâne pe ele însele nu au un program oficial de cosmetizare a trecutului. Dimpotrivă, imaginea “vârstei de aur”, a trecutului măreţ, a “cuţitului înfipt în spate” cândva în trecut înfloreşte mai bine în societăţile care au probleme în gestionarea prezentului.

Pentru că, de fapt, nu despre Istorie e vorba în această poveste, ci despre un acum care, nesatisfăcându-şi contemporanii, caută salvarea în idealizarea unui ieri care tinde să devină mâine.


[1] “St. Petersburg communists ask Madonna to sing revolutionary songs”, ştire a agenţiei RIA Novosti din după-amiaza zilei de 28 iulie 2009.

[2] Owen Matthews, “The history wars. The Kremlin is trying to promote national myths – at the expense of the truth”, în Newsweek, 20 iulie 2009.

[3] Taras Kuzio, “The ukrainian-russian cultural conflict”, în Eurasia Daily Monitor, vol. 6, nr. 87, 6 mai 2009.

[4] “Russia and its image. Put in more flags”, în The Economist, 16 mai 2009.

[5] Pavel Felgenhauer, “«Falsifiers of history» targeted by the Kremlin”, în Eurasia Daily Monitor, vol. 6, nr. 92, 13 mai 2009.

[6] Gaidar, Collapse of an empire…, p. xvi-xvii.

[7] În România, într-un clasament similar al “celor mai mari români” operat de TVR în 2006, Nicolae Ceauşescu a ieşit pe mult prea onorabilul loc 11.

[8] Rîjkov, “Moscow’s misplaced indignation”…

Anunțuri

6 Octombrie 2009 - Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: