G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

04/iul/2009 Europa unită există – deşi nu toţi europenii votează

Şi totuşi, Europa unită există

– deşi nu toţi europenii votează

 Adrian Cioroianu

România a trecut recent prin primele sale alegeri europene “adevărate” – chiar dacă nu şi primele în sensul propriu al termenului. În toamna lui 2007 românii (şi bulgarii) mai votaseră odată pentru Parlamentul European – mai curând forţaţi, atunci, de statulul lor de ultimi veniţi în club.

Ca de obicei, nici acum nu au lipsit Cassandrele de ocazie care să anunţe – cu “argumente” deseori absurde, dacă nu chiar răuvoitoare de-a dreptul – lipsa de relevanţă a acestor alegeri şi caracterul lor pur spectacular. Într-o Uniune Europeană ce întârzie să-şi legifereze unitatea (din moment ce Tratatul de la Lisabona nu este ratificat de toate statele membre), într-o Uniunea care nu are încă o politică externă comună şi nici o politică de securitate energetică (vezi diferenţele mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, România sau Lituania în privinţa relaţiilor lor cu Rusia, de exemplu), într-o Uniune al cărui “euro-parlament” de la Bruxelles & Strasbourg nu prea se ştie cu ce se ocupă, lipsa unui entuziasm comunitar nu poate surprinde. Să mai adăugăm aici faptul că mulţi europeni (mai curând din Vest, evident) încă nu înţeleg de ce UE a trebuit să treacă de la 15 la 27 de membri într-un timp istoric atât de scurt şi nici care ar fi, de aici, avantajele pentru toţi cetăţenii comunitari. În fine, criza actuală joacă şi ea un rol în această lipsă de apetit electoral comun. Când şomajul creşte la nivelul Uniunii, când ritmurile anuale de creştere au fost date peste cap în absolut toate cele 27 de state şi când siguranţa zilei de mâine depinde de capacitatea de a rambursa creditele obţinute cu largheţe în ultimul deceniu, era de presupus că nici unui european nu avea cum să-i pese extrem de mult de alegerile din 4-7 iunie a.c. Ceea ce s-a şi întâmplat. Iar România nu a făcut excepţie.

 

Sfârşitul unei fantasme?

Totuşi, spun de la bun început că în cazul României procentul slab de participare la vot are şi o latură pozitivă (cu atât mai mult cu cât el confirmă modestul interes faţă de problemele europene arătat încă de la alegerile din 2007). Măcar avem ocazia să renunţăm astfel la una dintre marile fantasme automăgulitoare ale României post-comuniste: aparentul nostru entuziasm faţă de aderarea la UE, faţă de reintratea în familia europeană etc. Toate acestea sunt fraze frumoase şi au sunat bine în ultimii 15 ani – dar aceasta nu înseamnă că ele sunt şi acoperite de realitate.

Adevărul este că nici în România (ca şi în toate statele europene) nu lipsesc euroscepticii – doar că la noi au fost până de curând camuflaţi în spatele unei perdele de fals entuziasm pro-european. În 2007, în Parlamentul României, la unul dintre voturile hotărâtoare ale campaniei noastre de apropiere de UE, la un moment dat a fost un singur vot împotrivă – şi acela era, dacă îmi aduc bine aminte, al deputatei (de stânga, de dreapta? Cine mai ştie, în cazul în care ar mai interesa pe cineva) Lavinia Şandru. Într-o intervenţie publică, am apreciat atunci acel gest ce spărgea o unanimitate care era oricum falsă; din păcate, azi sunt tot mai convins că votul de atunci era menit să atragă atenţia asupra persoanei, şi nu asupra problemei.

În legătură cu acest fals entuziam pre- şi post-aderare al românilor în relaţia lor cu Uniunea Europeană îmi revine deseori în minte un episod la care au fost martori câţiva dintre cei mai importanţi oameni din politica noastră. În anul 2007, cu ocazia unei vizite a lui H.G. Pöttering (preşedintele Parlamentului European) în România, în numele MAE român am organizat un prânz în onoarea oaspetelui – la care au fost invitaţi mulţi dintre politicienii exponenţiali ai tuturor partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am povestit dlui  Pöttering cât de unanimă a fost dorinţa românilor de a adera la Uniune şi cât de mult ne-am bucurat, de la mic la mare. Zâmbind, acesta ne-a spus că nu e convins că această unanimitate ar trebui să ne entuziasmeze – cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate garanta cât de reală era ea. Date fiind problemele ce or să apară în procesul de integrare, poate ar fi fost mai bine să ştiţi mai precis cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu – a spus, în rezumat, invitatul nostru. Şi cred că acest raţionament era corect. Poate o să-l înţelegem mai bine în următorii ani, în care e foarte posibil să apară şi la noi curente (politice sau intelectuale) care să pună problema în termeni mai tranşanţi: ce aduce Uniunea Europeană unui stat ca România? Beneficiile sunt mai mari decât constrângerile? Avantajele sunt superioare concesiilor? Personal, cred că răspunsul la astfel de întrebări este cert pozitiv. Dar nu exclud eventualitatea ca unii românii să nu vadă lucrurile astfel – şi, mă tem, numărul lor va fi, în următorul deceniu, în creştere.

Aşadar, măcar din acest punct de vedere, cred că rata modestă de participare a românilor la votul european din iunie a.c. reprezintă un indicator corect al nivelului de receptivitate, înţelegere şi entuziasm faţă de problematica europeană la care, de doi ani şi jumătate, este şi România parte. Procentul românesc, de 27,6 la sută (adică puţin peste 5 milioane de români prezenţi la vot) a fost considerabil mai mic decât media la nivelul Uniunii Europene (43,4 la sută) şi chiar mai scăzut faţă de procentul de participare la vot de la precedentele noastre alegeri “europene” din 2007 (atunci, 29,4 la sută).

Mai mult decât exotismul unor personaje mondeno-politice care au intrat, în numele nostru, în Parlamentul European şi mai presus decât eterna întrebare (cu totul populistă) “ce vor face europarlamentarii noştri pentru România?”, cred că această dimensiune modestă a apetitului nostru pan-european ar trebui să ne preocupe. Pentru că ea nu este numai a electoratului – este şi a presei româneşti, şi a clasei politice, a mediului antreprenorial sau a comentatorilor de ocazie (specie suspect de larg răspândită în spaţiul public românesc). Faptul că noi avem mai mulţi presupuşi comentatori de probleme europene decât adevăraţi experţi în probleme europene s-ar putea să ne coste în viitorul apropiat.

 

Jumătatea goală a paharului comunitar

La scara Uniunii sau la cea a României, orice discuţie aplicată asupra votului din 4-7 iunie nu poate ocoli câteva detalii problematice.

i) Mai întâi de toate, problema absenteismului. Aşadar, doar 43,4 la sută dintre europenii cu drept de vot din Uniune s-au şi prezentat la urne. Procentul este cel mai mic din ultimii 30 de ani. Chiar şi la precedentele alegeri ale UE-25 din 2004, procentul fusese de 46 la sută. De fapt, din 1979 încoace (când au votat aproape 64 la sută dintre electori), rata de prezentare a cetăţenilor UE la vot nu face decât să scadă. În toate statele UE, rata de participare la alegerile europene este mai mică decât cea de la alegerile naţionale şi, cu excepţia statelor în care votul este obligatoriu (precum Belgia sau Luxemburg), practic nu se întrevede o soluţie pentru această involuţie[1]. Mai mult: statele membre ale Uniunii nici măcar nu au votat în aceaşi zi – ci într-un interval de patru zile, la alegere (şi tot degeaba!). Unde se va ajunge, în acest ritm? – iată o întrebare legitimă. Sau, altfel spus, ce minune s-ar putea întâmpla pentru ca europeanul generic să fie atras mai mult la votul pan-european? Putem spera că eventuala ratificare a Tratatului de la Lisabona ar putea inversa involuţia? Sau, dimpotrivă, singura soluţie (şi cea mai drastică) să fie transformarea alegerilor (inclusiv a celor europene) într-un exerciţiu civic obligatoriu pentru toţi cetăţenii cu drept de vot?

ii) Apoi, nu putem nega evidenţa: cu cât Uniunea Europeană s-a lărgit (de la Vest către Est), cu cât numărul său de cetăţeni a crescut, cu cât Parlamentul European a căpătat mai multă importanţă în politica europeană, cu atât procentul europenilor care s-au deplasat de acasă până la urne a fost mai mic[2]. Să fie o coincidenţă? Să fie un semn de rău augur pentru viitorul comunitar? Mă tem că Prantl are dreptate când spune că “aceste alegeri [europene] sunt o oglindă a conştiinţei europene – cea care este, şi nu cea care ne-am dori să fie”. De aici sentimentul pe care-l au mulţi dintre europenii contemporani nouă: că UE nu este o Europă a cetăţenilor, ci e mai curând o Europă a elitelor politice.

iii) La fel, pproblema banilor cheltuiţi pentru campania fiecărui partid în astfel de alegeri care, finalmente, nu reuşesc să scoată oamenii din case. Lla ce bun această risipă? În acest an, cei mai grăbiţi să anunţe sumele colectate şi cheltuite au fost responsabilii financiari ai partidelor din Germania (inclusiv din motivul că acest stat se pregăteşte de alegeri generale, în septembrie a.c.). De exemplu, aici Partidul Liberal Democrat (FDP) a cheltuit în campania europeană 1,55 milioane euro (şi a obţinut 11 la sută din voturile germanilor – adică 2 887 311 voturi efective), dar estimează că va trebui să cheltuiască, totuşi, de trei ori mai mult pentru alegerile naţionale din septembrie[3]. Aşadar, pentru liberal-democraţii germani un euro-vot a costat cca 53 de cenţi. Dar în Europa există state mai sărace în care un vot obţinut costă mult mai mult (vezi cazul României!), iar cifrele declarate sunt deseori la limita credibilităţii în raport cu sumele efectiv cheltuite. Şi toate aceste inginerii (electorale sau financiare) sunt suportate de contribuabilul european. Pentru că într-adevăr UE merge spre o integrare tot mai accentuată iar mecanismul comunitar este la drept vorbind susţinut financiar de câteva state puternice, în realitate ceva cenţi din banii contribuabilului german se găsesc şi în voturile Noricăi Nicolai, şi în cele ale lui C.V. Tudor sau în cele ale Partidului Piraţilor suedezi! Ce poate câştiga Europa (sau Germania) de pe urma unor astfel de euro-parlamentari – iată trista enigmă.

iv) Mai există şi problema reprezentativităţii aleşilor comunitari. Aminteam mai sus exoticii auto-proclamaţi “piraţi” politici din Suedia. Ei au obţinut 7,1 la sută din voturile de acolo promiţând (printre altele) acces nelimitat la programe piratate de televiziune, radio sau Internet. Sunt aceşti viitor parlamentari “europeni” compatibili în vreun fel cu valorile dreptei britanice, care e strâns legată de protecţia drepturilor de autor? Sau este Elena Băsescu compatibilă în vreun fel cu principiile creştin-democraţilor germani – deşi e foarte probabil că va fi colegă de grup cu aceştia?

De fapt, există în UE state în care discuţia despre valori şi principii ţine mai curând de protocolul politicii, şi nu de substanţa ei. Rememoraţi felul în care s-au alcătuit listele unora dintre partidele cu pretenţii de la noi: vezi maniera în care ex-consilieri, ex-miniştri sau ex-jurnalişti favoriţi ai preşedintelui Băsescu au apărut pe lista PDL sau cum, pe lista unui partid care se doreşte la antipodul PDL (precum PNL) au apărut o doamnă cunoscută mai puţin prin liberalismul ei şi mai mult printr-un neobosit apetit pentru comploturi pe mize mici, o altă doamnă care s-a dovedit a fi mai vechea prietenă şi viitoarea soţie a preşedintelui partidului sau o altă doamnă care este soţia unuia dintre membrii noii echipe de conducere a aceluiaşi partid. Curat Caragiale – deşi, pe vremea lor, jupân Dumitrache şi Veta nu votau pentru Parlamentul European! Poate că unii dintre aceşti candidaţi ar fi meritat, totuşi – dar în nici un caz nu ar fi meritat cu toţii. Şi insist asupra faptului că ei nu vor acţiona în numele României – ci al Europei unite!

v) Şi, în fine (dar nicidecum ultima) o problemă mai curând de ordin tehnic: în aceste alegeri desfăşurate între 4 şi 7 iunie a.c., europenii ar fi trebuit să aleagă, teoretic şi practic, un număr de 736 de deputaţi – aşa cum cerea Tratatul de la Nisa pentru legislatura 2009-2014, şi nu 754 de deputaţi, aşa cum apare în Tratatul de la Lisabona (tratat care încă nu a intrat în vigoare, nefiind ratificat). Aceşti “18 parlamentari-fantomă” ce fac diferenţa au fost totuşi aleşi şi, deocamdată, vor avea rolul de “observatori” – un rol plătit, chiar dacă, repet, încă nu există în practică tratatul în baza cărora ei figurează pe listele reprezentanţilor europeni.

 

… dar jumătatea plină există şi ea

Şi totuşi, în ciuda acestor anomalii politice, umane sau tehnice, scopul declarat al acestui text este mai curând acela de a argumenta realul progres pe care, în ultimele decenii, l-a făcut acest (atât de puţin cunoscut în Europa) Parlament European pe care uni dintre noi l-au votat.

i) Mai întâi de toate, acest parlament, acum, chiar există şi este funcţional. Acum trei decenii, pe când generaţia lui H.G. Pöttering îşi făcea acolo debutul, PE era un organ consultativ căruia nu i se acordau mari şanse de supravieţuire. Chiar dacă în acest parlament apar tot felul de personaje ciudate, oportuniste, anti-sistem sau chiar anti-comunitare, acest corp funcţionează din ce în ce mai coerent. În plan efectiv, puterea legislativă, la nivelul continentului, trece de ani buni de la parlamentele naţionale către Parlamentul European. Şi probabil că procesul va continua în aceiaşi parametri.

ii) Contrar legendelor de ineficienţă şi risipă financiară, în legislatura 2004-2009 Parlamentul European a participat activ la aprobarea a peste 400 de legi (directive sau reglementări) care vor afecta în mod direct viaţa cetăţenilor Uniunii[4]. Acestea au vizat, printre altele, politicile legate de energie, reglementarea concurenţei, problemele schimbărilor climatice, uniformizarea şi eficientizarea serviciilor, tratamentul imigranţilor, legislaţia socială, reglementarea folosirii produselor chimice etc. Ziaristul spaniol citat aici aminteşte câteva dosare în care Parlamentul European, în recentul său mandat, a avut un cuvânt decisiv de spus: respingerea italianului Rocco Buttiglione, în octombrie 2004, din poziţia de candidat pentru Comisia Europeană; anchetarea zborurilor secrete ale unor avioane aparţinând CIA în unele state membre ale UE (inclusiv România), legate de existenţa presupusă a unor centre de detenţie în bazele americane din aceste state; protejarea datelor personale ale cetăţenilor UE (în replică la unele cerinţe ale administraţiei Bush, legate de “războiul împotriva terorii”); eliminarea principiului “ţării de origine” din directiva privind serviciile propusă de comisarul Bolkestein ş.a.

iii) E drept că aleşi din Partidul Piraţilor sau alţi “corsari” mai mici (precum G. Becali) vor pigmenta activitatea viitorului parlament comunitar, dar e la fel de adevărat că alegerile din 4-7 iunie au avut şi surprizele lor plăcute. Una dintre ele: scorul modest obţinut de un partid precum Libertas – al celebrului eurosceptic Declan Ganley –, cel care în 2008 a fost considerat vârful de lance foarte ascuţit al curentului anti-UE din Irlanda. După aceste alegeri şi după rezultatul slab al Libertas, există motive reale de speranţă că viitorul referendum din Irlanda va aduce o majoritate de partea Tratatului de la Lisabona.

iv) Şi, poate argumentul cel mai notabil (şi aparent paradoxal, în sens pozitiv): cum bine observa profesorul Andrew Moravcsik de la Princeton University, nu este de trecut cu vederea faptul că, totuşi, 160 de milioane de cetăţeni europeni (aceasta înseamnă 43,4 la sută din cei 375 de milioane de cetăţeni UE) au votat pentru un parlament despre care se presupunea că le pasă foarte puţin[5]. 160 de milioane de europeni au ieşit din case, în aceleaşi zile, în acelaşi scop. Nu e puţin. Altfel spus, paharul speranţelor comunitare nu este cu totul gol. Pentru 160 de milioane de europeni, aceste zile de vot chiar au făcut diferenţa între a asista pasivi la mersul Uniunii şi a-şi spune părerea.

Cu optimism – dar şi cu ceva argumente –, încă se poate spune că Europa unită mai are un viitor.

 

 

 

 

 


[1] “A European election guide. The checklist”, în The Economist, 6 iunie 2009.

[2] Heribert Prantl, “Le syndrome de l’urne vide”, text publicat iniţial în Süddeutsche Zeitung şi preluat, în variantă franceză, de Courrier international, nr. 971, 11 iunie 2009.

[3] Oliver Holschen, “Calculs électoraux… et financiers”, text publicat iniţial în Frankfurter Allgemeine Zeitung şi preluat apoi de Courrier international, nr. 973, 25 iunie 2009.

[4] Andreu Missé, text publicat în ziarul spaniol El Pais şi preluat, sub titlul “Le tigre de papier montre ses crocs”, în Courrier international, nr. 970, 4 iunie 2009.

[5] “Ignore the skeptics. EU democracy is doing just fine”, în Newsweek, 29 iunie 2009.

________________________

(text publicat în revista „Sfera politicii”, nr. 136, iunie 2009)

Anunțuri

4 Iulie 2009 - Posted by | Geopolitica, Intelo | , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: