G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

First Chapter „Geopolitica Matrioşkăi”, capitolul I (fragment)

 

(Fragment din volumul Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol I, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009)

 

Capitolul I.

Speranţa

  

Tuzenbach (sărutîndu-l pe Andrei): Hai să bem, Andriuşa! Şi mai dă-o dracului de muncă! Să bem şi să ne tutuim! Să ştii că am de gînd să merg cu tine la Moscova, la Universitate!

Solionîi: La care? Că la Moscova sînt două universităţi.

Andrei: Nu. La Moscova este o singură universitate.

Solionîi: Dar eu îţi spun că sînt două!

Andrei: Pot fi şi trei! Cu atît mai bine!

Solionîi: La Moscova sînt două universităţi, cea veche şi… cea nouă. Dacă n-aveţi chef de mine şi vă deranjează ce spun, pot să tac. Mă pot duce chiar în altă cameră… (şi iese).

(Anton Pavlovici Cehov – Trei surori)

 

 

Marele imperiu al lui Mişa inaugura în 1980 un deceniu de lungă degringoladă politică. Nu Jocurile Olimpice erau de vină, nici boicoturile şi nici mascotele. Ci politicile – sau, în cazul URSS, un anumit tip de politică.

Leonid Brejnev, gazda Olimpiadei lui Mişa şi artizanul marii stagnări a Uniunii Sovietice de la începutul deceniului nouă (într-o lume în care progresul nu mai avea o conotaţie politică, ci devenise sinonim cu dinamismul forţelor de producţie), a murit pe 10 noiembrie 1982 – după 18 ani petrecuţi la cîrma imperiului, în cea mai importantă funcţie din sistemul sovietic, cumulînd (primul lider în această situaţie, din toată istoria URSS) atît funcţia de secretar general al partidului comunist unic cît şi pe cea de preşedinte al Prezidiumului Sovietului Suprem al Uniunii (echivalentul preşedintelui statului). Ani lungi, pe care posteritatea imediată avea să-i numească anii de plumb – tocmai din cauza acelei sufocante stagnări care a gripat ireversibil motorul politicii sovietice şi a condus în cele din urmă la creşterea (în sens negativ pentru URSS) a decalajului faţă de adversarul direct din fruntea lumii occidentale – Statele Unite ale Americii.

 

1.1. O succesiune de înmormîntări

Moştenirea lui Brejnev era ambivalentă: pe de o parte, o doctrină a suveranităţii limitate care-i va purta numele şi care era sinonimă cu dreptul de intervenţie al URSS oriunde, în Europa de Est, “interesele socialismului” erau ameninţate de acţiunile rebele ale unei ţări membre a Pactului de la Varşovia; apoi, o armată sovietică ce era cea mai mare din lume şi un uriaş complex militaro-industrial (care adusese Uniunea Sovietică la paritate cu Statele Unite ale Americii la o serie de indicatori, mai puţin calitatea, costurile şi inovaţia produselor respective); un program spaţial care, chiar dacă pierduse din elanul de altădată, rămînea impresionant (un proiect încă promiţător la sfîrşitul anilor ’60, dar depăşit la toţi parametrii un deceniu mai tîrziu); o serie de războaie de „eliberare naţională” finanţate în diverse locuri de pe glob, din America Latină pînă în Africa şi soldate cu diverse experimente de tip marxist ce aveau să se dovedească falimentare; războiul început în Afganistan în 1979, ale cărui similitudini cu Vietnamul american aveau să se confirme în deceniul următor; fricţiuni şi tensiuni în propriul său lagăr, fie că era vorba de lipsa de eficienţă cronică a pieţei comune din CAER (depăşită net de piaţa comună în continuuă extindere a Europei Occidentale), de relaţiile politice constant proaste cu România lui Nicolae Ceauşescu, de înfiriparea unei proaspete generaţii contestatare în Cehoslovacia (vezi mişcarea Charta 77, direct influenţată de pachetul privind drepturile omului pe care, nebănuind consecinţele, statele comuniste semnatare ale documentului final al Conferinţei de la Helsinki 1975 – y compris URSS – îl acceptaseră) sau de tulburările sociale incipiente din Polonia – acolo unde Brejnev îl sprijinise activ pe generalul Wojciech Jaruzelski să ia măsura drastică a desfiinţării (definitive, spera el) sindicatului liber Solidaritatea, în decembrie 1981.

Pe de altă parte, lunga domnie a lui Brejnev se termina lăsînd o Uniune Sovietică ai cărei cetăţeni aveau un standard de viaţă mai scăzut decît cu un deceniu în urmă, cu o agricultură nemodernizată şi cu o industrie pentru care cantitatea era cea mai vizibilă calitate şi, în fine, cu o societate ce părea minată ireversibil de crize succesive şi repetitive în privinţa bunurilor de larg consum, de o corupţie în creştere şi de o productivitate a muncii în continuuă scădere.

Succesorul lui Brejnev la cîrma Uniunii a fost ales (de către Comitetul Central al PCUS), la două zile după moartea primului, în persoana lui Iuri Vladimirovici Andropov – în vîrstă de 68 de ani în acel moment, printre altele fost ambasador în Ungaria (1954-1957) în chiar perioada înăbuşirii contrarevoluţiei de acolo şi, mai ales, fost şef al KGB-ului (din 1967), poziţie în care se remarcase prin fermitatea cu care combătuse, din fază incipientă, orice disidenţă internă.

Spre deosebire de Brejnev, care personifica seniorii ierarhiei de partid şi anchilozarea specifică gerontocraţiei Comitetului Central, Andropov avea toate datele unui reformator. Bine ancorat în structura strict politică de partid, el avea şi avantajul – pe care l-a pus imediat în practică – sprijinului întregii structuri a KGB pe care o condusese nemijlocit în ultimul deceniu şi jumătate, o structură cu o medie de vîrstă mult mai scăzută decît cea a structurilor politice superioare şi totodată una mult mai puţin cangrenată de corupţia endemică a societăţii ruse. Îmbinînd rigoarea politică remanentă a Comitetului Central şi vigoarea spiritului de castă şi disciplină al KGB-ului, Andropov a obţinut într-un timp foarte scurt cîteva rezultate surprinzătoare. Ca şi Brejnev, el a cumulat imediat funcţiile de secretar general al partidului şi şef al statului; spre deosebire de Brejnev, care se mulţumise cu înaintarea pînă la gradul de mareşal dar lăsase ierarhia armatei să-şi conducă în voie propria feudă, Andropov şi-a asumat postul de preşedinte al Consiliului Militar Suprem şi a demarat o anchetă de proporţii privind corupţia la vîrful armatei sovietice (ale cărei rezultate, însă, nu a mai apucat să le vadă). Într-o celebră plenară a Comitetului Central din iunie 1983, Andropov a dat startul unei promiţătoare cruciade anti-corupţie în chiar primul cerc al puterii sovietice, determinînd excluderea din partid a doi dintre cei mai apropiaţi mandarini ai lui Brejnev: fostul ministru de Interne Nikolai Celokov şi fostul secretar de partid (din regiunea Krasnodar) Serghei Medunov.

Cu siguranţă, aceştia doi nu erau singurii din elita de partid asupra cărora legenda coruperii plana în acel moment; prin ei, Andropov a dat mai curînd un semnal că este dispus să meargă foarte departe cu măsurile disciplinare. Acesta, într-adevăr, era un element de noutate – după o eră Brejnev în care elita de partid şi de stat se bucurase de o reală stabilitate şi securitate în raport cu orice ameninţare exterioară cercurilor puterii.

Redisciplinare cu forţa – aceasta pare să fi fost esenţa programului politic al noului lider şi, cum spuneam, ceva rezultate se prefigurau: declinul industrial caracteristic ultimilor ani (manifestat printr-un ritm de creştere inferior celui prevăzut de planul cincinal în curs) a fost stopat în primele şase luni ale anului 1983; la fel şi în agricultură, unde rezultatele din 1983 au fost mai bune decît cele din anii 1980-1982.

Pentru a nu lăsa loc de iluzii, Andropov s-a declarat de la bun început un partizan al puritanismului ideologic cel mai ferm. În 1983 emigraţia a fost practic îngheţată (chiar dacă ea era la un nivel scăzut oricum), iar intelectualii au fost avertizaţi că partidul aşteaptă de la ei sprijin şi nu contestare[1]. De reţinut marea schimbare operată de Andropov în privinţa imaginii interne şi externe a KGB-ului. Departe de instrumentul pur represiv din vremea Gulagului stalinist şi de tradiţiile univoce ale înaintaşelor CEKA, GPU sau NKVD, KGB devine în scurta epocă Andropov o instituţie-garant a ordinii, disciplinei şi legalităţii. Mai mult: spre mijlocul anilor ’80, KGB-ul cuprindea în cadrul structurilor sale tehnice un mare număr de specialişti (inclusiv în domeniul economic) de o calitate cel puţin comparabilă cu cea a experţilor din spaţiul civil. Hélène Carrère d’Encausse vede în aceşti kaghebişti de elită “un super-corp administrativ pe care regimul se putea baza”[2]. De reţinut această moştenire a scurtului inter-regn Andropov. Acest corp îi va fi de mare ajutor, cel puţin în primii ani, lui Mihail Gorbaciov şi, mai ales, vor reprezenta, peste două decenii, o moştenire pe care al doilea preşedinte ales al Rusiei – Vladimir Putin – o va readuce la viaţă cu şi mai mare aplomb şi cu şi mai mari rezultate. Acei siloviki ce vor prelua pe umerii lor destinele (economice, mai ales) ale ţării după anul 2000 îşi au rădăcinile în această reformare incipientă, de către Andropov, a poliţiei politice sovietice.

Această campanie de redresare a moralului partidului şi a moralei comuniste şi aceste reforme anti-corupţie şi vădit disciplinare, atît de interesante în sine, au avut un singur handicap – dar care s-a dovedit a fi decisiv. În ciuda energiei sale reformatoare sau ortodoxiei sale ideologice, Andropov era un om bolnav; cîteva crize cardiace l-au zdruncinat serios în vara anului 1983, astfel încît din septembrie acel an el nu a mai apărut în public practic niciodată – pînă pe 11 februarie 1984, cînd figura sa şi-a făcut reintrarea în atenţia întregii lumi, într-un chenar negru.

Lua astfel sfîrşit una dintre cele mai interesante perioade ale comunismului sovietic: una dintre cele mai scurte epoci din istoria leadership-ului la Kremlin, dar totodată una furnizoare de speranţe pentru cei care încă mai credeau că regimul comunist poate fi reformat / modernizat / eficientizat.

Ca un bilanţ al scurtei epoci Andropov, cîteva lucruri merită subliniate: (i) mai întîi, impresia pe care a lăsat-o în urmă, printre nostalgicii URSS: că tocmai Andropov ar fi putut fi omul care să împiedice declinul şi dispariţia Uniunii, dar moartea sa prematură a anulat această eventualitate (şi cred că M. Malia este îndreptăţit să vorbească, în acest context, despre un cult minor al succesorului lui Brejnev, ca una dintre şansele ratate ale comunismului sovietic[3]); (ii) chiar dacă nu a acceptat niciodată ideea unei “crize de sistem” în URSS şi s-a încăpăţînat să creadă că este vorba numai despre o “criză de performanţă, ”tot Andropov este cel care redescoperă valoarea tehnocraţilor, ca parteneri şi interlocutori ai politicienilor din aparatul partidului[4]; (iii) o altă iniţiativă, foarte curajoasă, care i se datorează – ne asigură Malia – este promovarea mai tînărului Mihail Gorbaciov în calitatea neoficială (dar sesizabilă) de moştenitor desemnat. În 1981, susţinut şi promovat de Andropov, acesta din urmă devenea cel mai tînăr membru al Biroului Politic; din mediul de intelectuali şi tehnocraţi pe care Andropov îl ţine aproape îşi va selecta Gorbaciov, peste cîţiva ani, partizanii perestroikăi sale; (iv) în fine, rămîne un fapt că moştenirea Andropov va cunoaşte un spectaculos reviriment în literă şi spirit peste un deceniu şi jumătate. Pentru că, aşa cum sugeram mai sus, nimeni altul şi nimic altceva decît Andropov şi politica/politicile sale vor fi modelul de politică internă pentru ceea ce, după 2000, va pune în practică Vladimir Putin.

La moartea lui Brejnev, în lupta pentru succesiune Andropov avusese un rival cu o reală priză în interiorul Politburo-ului şi a Comitetului Central: Constantin Ustinovici Cernenko, în care mulţi vedeau urmaşul legitim al lui Brejnev.

În raport cu Andropov, Cernenko era, la cei 73 de ani ai săi din acel moment, un personaj politic de cu totul altă factură: şef al uriaşului aparat de propagandă încă din 1956, el fusese unul dintre numeroşii specialişti sovietici ai cosmetizărilor de tip agitprop, prin campanii succesive care, o vreme măcar, avuseseră un succes notabil în interiorul şi mai ales în exteriorul Uniunii Sovietice. Exponent al aripii vechi, conservatoare, a partidului, este foarte posibil ca Cernenko să fi fost înlăturat de pe firmamentul politicii sovietice în cazul în care Andropov ar fi avut o conducere mai lungă. Dar în momentul în care, pe 13 februarie 1984, după moartea lui Andropov, el devine secretarul general al PCUS iar pe 12 aprilie acelaşi an preia şi preşedinţia Prezidiumului Sovietului Suprem, Cernenko se arată foarte repede a fi depăşit de cerinţele epocii, din toate punctele de vedere – cel din fişa de sănătate fiind doar unul dintre ele.

Caracterul provizoriu al acestui mandat – de interimat între epoca Brejnev şi cea viitoare – a devenit clar, ca şi în cazul lui Andropov, în cursul primei veri petrecute de noul lider în cel mai important birou dintre zidurile Kremlinului. Ca şi în cazul predecesorului său, problemele de sănătate nu au întîrziat să apară odată cu primele săptămîni de caniculă. Mai puţin chiar decît în cazul Andropov, anul de conducere al lui Cernenko este practic fără istorie – cu aproximaţie, se poate intui ceea ce el a încercat, fără a avea însă nici o garanţie asupra acestui nici măcar schiţat program de guvernare. Mai mult decît în cazul lui Brejnev din ultimii săi ani şi mai vizibil chiar decît în cazul lui Andropov, scurtul intermezzo Cernenko va rămîne proverbial prin lungile zile în care primul birou al Kremlinului şi al ţării rămînea neocupat, titularul postului stînd mai mult în exclusivista clinică medicală a Comitetului Central – prilej, în culisele palatului, pentru desfăşurarea unei bizantine curse pentru putere.

Cernenko a încetat din viaţă pe 10 martie 1985, după cîteva zile de cvasi-moarte clinică. Viitorul preşedinte american George Bush – pe atunci vice-preşedinte în primul mandat al lui Ronald Reagan – avea să-şi aducă aminte într-o cheie ironică de această avalanşă de înmormîntări (trei în mai puţin de trei ani): la moartea lui Brejnev, Bush a venit la Moscova pentru funeralii, în fruntea unei delegaţii americane; la moartea lui Andropov, tot Bush a adus omagiul protocolar al Americii; la fel un an mai tîrziu, la moartea lui Cernenko – o suită de deplasări pentru care – va povesti Bush[5] – secretarul de stat american şi prietenul său James Baker găsise deja o rimă relativ cinică: You die, I’ll fly (tr. rom. Tu mori, eu voi lua avionul).

Precipitata dispariţie a ultimilor doi lideri, Andropov şi Cernenko, consecinţă directă a gerontocraţiei de la Kremlin, a avut totuşi şi o consecinţă fericită: a pus în lumină necesitatea acută a unei schimbări la vîrf nu numai de personaje, ci şi de generaţie. Şi astfel a deschis drum pentru Mihail Sergheievici Gorbaciov, numit ca lider al partidului la nici cinci ore după ce, pe 11 martie, dispariţia lui Cernenko era anunţată oficial.

În acel moment de început, Gorbaciov – un june (după standardul locului) om politic de 54 de ani – era cel mai tînăr membru al Biroului Politic al PCUS şi devenea cel mai tînăr secretar general al PCUS din istoria poststalinistă a Uniunii Sovietice; el era, totodată, şi primul care-şi începuse cariera politică după moartea lui Stalin[6]. Dar Gorbaciov nu era un necunoscut. Nu era deloc pentru prima dată cînd liderii occidentali auzeau numele său. În anii ’90, cancelarul german Helmuth Kohl îşi va aduce aminte că atunci cînd a venit la Moscova, în toamna lui 1982, pentru funerariile lui Brejnev, Iuri Andropov i-a spus personal că “omul viitorului, recent cooptat în Biroul Politic, era un tinerel lider de partid care se numea Mihail Gorbaciov”[7]. De reţinut această mărturie, doar una dintre cele care confirmă faptul că Gorbaciov fusese pregătit din vreme ca delfin al regimului. Şi un alt detaliu: spre deosebire ce cei trei predecesori ai săi – Brejnev, Andropov şi Cernenko –, Gorbaciov, odată devenit lider al partidului, nu-şi va asuma şi preşedinţia Sovietului Suprem (id est a statului), preferînd să-l numească acolo pe unul dintre veteranii politicii sovietice, ministru de Externe timp de 28 de ani (!), Andrei Gromîko (locul acestuia în fruntea Externelor sovietice avea să fie ocupat de un personaj cu care ne vom mai întîlni mai jos, Eduard Şevarnadze). Acelaşi Gromîko care, practic, îl anunţase în faţa Comitetului Central pe Gorbaciov ca succesor al defunctului Cernenko, folosind o descriere ce va face carieră: „Tovarăşi, acest om are un zîmbet plăcut, dar are şi dinţi de fier!”[8].

Nimeni nu bănuia, în acea zi de 11 martie 1985, în acele momente de debut de carieră, că el va fi ultimul lider al unui imperiu căruia tot el îi va semna actul de deces.

 

1.2. Un om nou, cu o legendă bună

Printr-o succesiune de compatibilităţi, în care chimia personală, calculele de tip bizantin şi hazardul politic au mers mînă în mînă, se poate spune că această carieră de lider a lui Mihail Gorbaciov a avut nu una, ci două stele călăuzitoare (sau protectoare, mai bine spus).

Prima a fost Mihail Suslov – veteranul ideolog al partidului, activ încă de cînd era unul dintre principalii acuzatori ai lui Tito, la sfîrşitul anilor ’40, dar şi omul care, în regiunea din jurul oraşului Stavropol (pe care o controla ca pe un fief politic personal în anii ’50) l-a protejat de la început pe tînărul Gorbaciov, pe atunci doar preşedinte al organizaţiei de tineri comunişti Komsomol din Stavropol; deloc întîmplător, în virtutea acestei protecţii, că în 1982, cînd Suslov încetează din viaţă, Gorbaciov a fost cel pe care – foarte posibil – recent dispărutul îl recomandase pentru a-l înlocui în funcţia de preşedinte al comisiei de politică externă a Sovietului suprem (funcţie pe care Gorbaciov va ajunge cu o uşoară întîrziere, la începutul anului 1984). Tot ideologul Suslov i-a relevat lui Gorbaciov importanţa vizitelor în afară, şi mai cu seamă valoarea primei impresii pe care o va face interlocutorilor occidentali – un lucru pe care Gorbaciov nu-l va uita niciodată; şi pe care l-a pus în practică încă de la mijlocul anilor ’70, cînd a vizitat cu diverse sarcini ţări precum Italia, Portugalia, RFG sau Franţa şi, peste tot, a lăsat o amintire ale cărei roade avea să le culeagă un deceniu mai tîrziu.

Iar a doua stea protectoare a fost, cum am spus, Andropov, în timpul căruia a devenit evident că, aşa cum Cernenko fusese protejatul lui Brejnev, la fel mai tînărul Mihail Sergheevici era antrenat pentru rolul cu totul oficial de delfin al regimului. La sfîrşitul anului 1983, pe cînd Andropov îşi consuma pe paturi de spital ultimele luni de viaţă, Gorbaciov a fost cel însărcinat cu organizarea şi controlul alegerilor în regionalele de partid, precum şi cu activitatea ideologică a Comitetului Central.

La mijlocul lui decembrie 1984, pe cînd liderul en place Cernenko făcea faţă propriilor probleme de sănătate, Gorbaciov face o vizită istorică în Marea Britanie[9] – în calitate de numărul doi al Kremlinului – şi ajunge, printre alte destinaţii, şi pe Downstreet 10. Aici, primul-ministru Margaret Thatcher ştia foarte bine că întîlneşte viitorul lider al URSS (despre care avea, oricum, un dosar consistent – şi foarte favorabil – după vizita pe care Gorbaciov o făcuse, în 1983, în Canada).

În discuţia cu gazdele britanice, cîteva lucruri îl vor interesa în mod particular pe Gorbaciov: productivitatea muncii în Marea Britanie şi felul în care ea este încurajată, noile dezvoltări tehnologice în curs şi, mai ales, coordonatele după care este organizat Commonwealth-ul britanic. Mai presus de toate, Gorbaciov zîmbeşte condescendent atunci cînd este întrebat dacă se consideră un produs al războiului rece – şi spune că aşteaptă să vadă războiul rece a fiind un capitol de istorie, depăşit de o eră nouă a relaţiilor internaţionale, pe care o aşteaptă şi în care crede. Într-o simplă declaraţie de presă se ascundea astfel un întreg program. Destul pentru ca, la sfîrşitul întrevederii cu el, doamna Thatcher să declare „Occidentul poate lucra cu acest om”. Dat fiind că aceste vorbe veneau din partea cuiva care niciodată pînă atunci nu putuse fi nici măcar bănuită de o umbră de simpatie faţă de sovietici sau de sistemul lor, era mai mult decît un compliment.

Numai că, odată ajuns liderul partidului şi statului său, Gorbaciov avea să înţeleagă faptul că cele mai dure provocări nu vor veni din afară, ci din interiorul Uniunii Sovietice – cu extensia sa directă din epocă, anume frontul de luptă din Afganistan.

Mai presus de orice, Gorbaciov însuşi – ca produs prin excelenţă al acestui sistem la a cărui conducere ajunsese – ştia foarte bine că lupta cea mai dură pentru putere în URSS nu se purta în afara Kremlinului, ci între zidurile acestuia. Sau, mai precis fie spus, cîmpul de luptă predilect era însuşi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, al cărui rol conducător în societate era stipulat în însăşi Constituţia (brejnevistă) a URSS din 1977[10]. Şi cred că d’Encausse are dreptate cînd spune că şansa a fost de partea proaspătului lider Gorbaciov şi atunci cînd el a trebuit să respecte calendarul politic al PCUS prin organizarea unui congres al partidului (cel de-al XXVII-lea) foarte repede după accederea sa la putere, căpătînd astfel ocazia de a împrospăta după voie aparatul de partid (aceasta se întîmpla în februarie 1986, la doar 11 luni după ce Gorbaciov moştenise conducerea – faţă de Nikita Hruşciov, al cărui congres XX din 1956 venise abia la trei ani de la preluarea puterii în partid).

Prima problemă de care Mihail Gorbaciov s-a lovit în mod direct a fost discreditarea însăşi a ideii de reformă în Uniunea Sovietică. De la departamentele care se ocupau de elaborarea planurilor cincinale unionale (Gosplan) şi pînă la miile de kolhozuri din toate republicile, despre reformă se vorbea de aproape 30 de ani – mult prea mult pentru ca termenul să mai fie în vreun fel mobilizator, drept care “ţinea chiar de credibilitatea lui Gorbaciov de a evita acest exerciţiu în van”[11].

Ca urmare, Gorbaciov a început să vorbească altfel decît predecesorii săi: despre creşterea “autonomiei unităţilor de producţie”, despre “iniţiativă” şi despre “spirit întreprinzător”, despre “stimulente materiale şi morale”, despre “creşteri calitative” şi chiar despre un termen care pînă atunci se credea că este mereu la Vest de URSS, “profit”. În spiritul locului, noul lider nu putea evita gesturile de forţă: pe 11 iunie 1985 el critica în mod public Gosplan-ul şi îi cerea să refacă în parametri reali proiectul pentru planul cincinal 1986-1990. În cursul acelei veri, specialiştii Institutului de Economie din Novosibirsk au fost însărcinaţi direct de Gorbaciov cu elaborarea unui plan de “debirocratizare” a sistemului de producţie industrială. În cursul lunii august 1985 au fost publicate o serie de decrete prin care se restrîngeau atribuţiile instituţiilor administrative intermediare care se aflau între Gosplan şi întreprinderi şi cărora nimeni nu le mai vedea utilitatea. Iar pe 15 octombrie Gorbaciov anunţa personal un ambiţios plan de modernizare economică.

Importanţa tuturor acestor acte nu s-a relevat decît tîrziu, mai curînd de către istoricii epocii Gorbaciov decît de cetăţenii Uniunii Sovietice – care nu au resimţit (nici nu aveau cum) în mod imediat o ameliorare a condiţiilor materiale de trai. Tot acest nou discurs nu era decît suprastructura unei dorinţe de schimbare. Pentru ca aceasta să devină efectivă, trebuiau să se întrunească simultan o serie de factori pe care liderul URSS, cu toată puterea sa, nu-i controla în totalitate.

Iar pe unul dintre ei chiar deloc – este vorba despre un indicator care nu s-a aflat niciodată pe prima pagină a ziarului Pravda: anume preţul petrolului.

 

1.3. Preţuri în scădere şi tovarăşi deveniţi adversari

Judecînd retrospectiv, se poate spune că neşansa istorică a lui Gorbaciov a fost aceea de a ajunge la conducerea URSS într-un moment în care preţul petrolului (şi cu apendicele său, preţul gazelor naturale) a început să scadă. Pe 20 ianuarie 1986 preţul petrolului brut a coborît brusc sub 20 de dolari / baril. Era prima scădere a preţului de după ultimul şoc petrolier, din 1979.

Şi ieşea astfel la iveală un veritabil călcîi ahilean al Uniunii Sovietice, a cărui amploare nici măcar adversarul său direct – Statele Unite şi Occidentul european – nu o intuia cu totul. În anii noştri, tot mai mulţi istorici şi analişti au rediscutat acest aspect şi au ajuns la concluzia că “sovieticii au beneficiat de un avantaj strategic atunci cînd preţul petrolului a irupt ca rezultat al boicotului arab, din 1974, al petrolului, ceea ce a însemnat o producţie mai mică vîndută la preţuri mai mari. Dar ceea ce părea o binecuvîntare – abundenţa petrolului şi a gazului din Siberia – s-a dovedit a fi, după mai bine de un deceniu, mai curînd un blestem”[12]. Potrivit unei astfel de analize, după primul şoc petrolier, din decembrie 1973, petrodolarii au permis Kremlinului să umple goluri din economia internă şi chiar să finanţeze politica externă expansionistă – vezi bazele din Egipt sau Siria sau campaniile sponsorizate (direct sau prin interpuşi) din Etiopia, Angola, Mozambic sau Afganistan. Un al doilea salt al preţurilor la hidrocarburi s-a produs în 1978, imediat după tulburările din Iran (întoarcerea ayatolahului Khomeini şi revoluţia mullahilor – partizanii acestuia) şi URSS părea, din acest punct de vedere, avantajată pe termen lung. De reţinut că la începutul anilor ’80, chiar şi în contextul creşterii agresivităţii la nivelul discursului între Washington şi Moscova şi pe fondul apariţiei psihozei nucleare în Europa Occidentală[13], cancelarul german Helmuth Kohl a început negocieri pentru construirea unui oleoduct şi a unor staţii de pompare pentru gaze care să lege Uniunea Sovietică de Germania federală. De reţinut această relaţie privilegiată în domeniul energiei, pe cale de a se înfiripa atunci şi care peste două decenii avea să ajungă la deplina ei maturitate, între Rusia şi Germania. Istoria gazoductului North Stream (tr. rom. Torentul nordic), atît de discutat astăzi, începe atunci, la începutul anilor ’80 – încă un semn că puterile conştiente de ele înseşi urmăresc cu precădere interese pe termen lung.

Dar în cursul anului 1985 acest domeniu economic a intrat într-o zodie cu totul diferită – avantajoasă pentru Occident şi nefastă pentru URSS. Pe fondul războiului dintre Iran şi Irak (sprijinite de URSS, respectiv SUA), conflict care ţinea preţul petrolului la un nivel ridicat[14], în mod neaşteptat Arabia Saudită a anunţat o creştere masivă a producţiei sale de petrol. Astăzi se ştie că acest act a fost făcut la sugestia Departamentului de Stat al lui Ronald Reagan; în acest fel, după principiul domino-ului, Statele Unite atingeau două ţinte: obligau Iranul – care îşi susţinea armata aproape exclusiv din petrodolari – să accepte pacea cu Irakul (pe care nu era departe de a-l învinge!) şi totodată loveau în plin proiectele de plan cincinal ale URSS, care se bazau pe un preţ mondial mare al hidrocarburilor.

Aşadar, pe 20 ianuarie 1986 petrolul brut ajungea sub 20 de dolari / baril, iar pe 24 martie acelaşi an se produce cataclismul: miniştrii celor 13 state membre ale Organizaţiei Statelor Producătoare de Petrol (OPEC), reuniţi într-o lungă şedinţă la Geneva, după o discuţie în contradictoriu de şapte zile nu au reuşit să cadă de acord asupra unei limitări a producţiei (care ar fi dus la o creşetere a preţului) şi au suspendat şedinţa. În curs de cîteva zile, la bursele majore preţul a continuat să scadă şi, pe 31 martie 1986, s-a ajuns, pentru prima dată după 1974, la preţul de 10 dolari / baril. În viitorul imediat, nivelul acestui preţ a mai avut o singură tendinţă de redresare, la începutul lui august 1987: conflictele endemice din Golf şi mai ales cvasi-ruperea relaţiilor dintre Arabia Saudită şi Iran au dat impresia, timp de cîteva zile, că preţul petrolului va urca rapid. Dar foarte repede s-a dovedit că ţările OPEC (dorind să profite de ocazie) şi-au depăşit cotele fixate pentru extracţie şi prelucrare, astfel încît  – pe fondul unei oferte în abundenţă – preţul mondial a coborît iarăşi. Acesta este un detaliu care nu trebuie să scape nici unei analize a factorilor ce au condus spre criza finală şi disoluţia Uniunii Sovietice. Valoarea petrolului avea să crească la începutul anilor ’90, în contextul invaziei irakiene în Kuweit şi a războiului împotriva lui Saddam Hussein – dar era deja prea tîrziu pentru Gorbaciov şi pentru URSS.

Un alt detaliu mi se pare deasemenea mai important decît multe în analiza de ansamblu a mandatului Gorbaciov: în ciuda rezultatelor sale finale, mi se pare cu totul necesar de scos în evidenţă faptul că nimic nu lasă de bănuit că ultimul lider sovietic şi-ar premeditat, pînă la ultima, consecinţele practicii sale de guvernare. Nimic nu le lasă să credem că Gorbaciov a dorit prăbuşirea sistemului comunist sau demantelarea Uniunii Sovietice.

Oricît ar părea de ciudat pentru cineva care-i analizează cariera ştiind de la bun început spre ce a condus ea, este cu mult mai probabil că liderul sovietic a dorit ameliorarea comunismului, modernizarea şi reformarea lui, în numele “valorilor” marxist-leniniste de care el nu s-a îndoit nici o clipă atunci cînd a ajuns la putere. Deasemenea, trebuie spus mereu că, iniţial, Gorbaciov a încercat o macro-schimbare la nivelul economiei. Esenţa originară a reformelor sale a fost una de natură economică – nu politică.

Decalajul, din acest punct de vedere al economiei, între URSS şi ţările capitaliste dezvoltate era frapant. În noua eră a tehnologiei şi a consumismului, vizibile cu ochiul liber chiar şi de un neofit ca fiind paradigme occidentale ale anilor ’80, nu mai avea temei nici măcar speranţa ce animase deceniul hruşciovian: anume că acest decalaj este o moştenire a istoriei dar, datorită superiorităţii de ansamblu a comunismului, el se va absorbi de la sine, într-un viitor totuşi previzibil.

Pentru orice om raţional, era cu mult mai probabil ca acest decalaj, în loc să scadă, să crească. Aşadar, Gorbaciov a început prin a promova o reformare a economiei (ceea ce rămîne emblematic pentru anii 1985-1987), fiind convins că ea va conduce către un salt calitativ în viaţa cetăţenilor sovietici. Abia după aceea (mai cu seamă după 1987) el s-a avîntat în direcţia unei reforme de ordin politic – pentru că a înţeles, pe seama propriilor sale eşecuri, că în tipul de societate pe care-o conducea tocmai politicul era cel care putea dinamiza sau, dimpotrivă, bloca totul.

Marile decizii reformatoare la nivelul partidului sau instituţiilor politice nu au plecat dintr-o dorinţă clarvăzătoare a liderului şi nici măcar dintr-un program teoretic anterior pregătit de el sau echipa sa – ci din înţelegerea, brutală, a faptului că sistemul comunist (înţelegînd prin acesta tipul de societate, tipul de economie şi tipul de interacţiuni sociale ce-i erau specifice) era cu totul dependent de politică şi de politic. Fără schimbarea manierei de a face politică în URSS era inutilă orice altă reformă – aceasta a fost cea mai dură dintre toate lecţiile deprinse de Gorbaciov şi, probabil, a fost şi cea care i-a marcat într-o manieră definitivă cariera de lider.

În lipsa oricărei alte alternative, pe plan intern Gorbaciov a decis să continuue linia reformistă promiţătoare a lui Andropov. Neavînd, totuşi, aparatul acestuia la îndemînă – adică KGB-ul, care iniţial l-a privit pe noul lider cu o circumspecţie respectuoasă, dar i-a sprijinit elanul modernizator numai cît acesta nu a pus în pericol sistemul politic –, Gorbaciov a fost nevoit să apeleze mai ales la o nouă retorică. Vorbind despre necesitatea modernizărilor tehnologice şi despre valoarea contactelor cu Occidentul industrializat, el a cîştigat aproape instantaneu suportul acelor generaţii de cetăţeni sovietici între 18 şi 45 de ani ce vor reprezenta, vreme de aproape un deceniu, baza puterii sale. Vorbind despre posibilitatea unor cîştiguri materiale mai mari bazate pe o nouă – şi necesară – productivitate a muncii, Gorbaciov a cîştigat respectul milioanelor de muncitori sovietici, care dintotdeauna avuseseră intuiţia (corectă) că tocmai imixtiunea politicului în munca lor îi face neproductivi şi îi condamnă, deci, să cîştige puţin.

Deşi au sporit credibilitatea liderului în faţa propriilor concetăţeni, această retorică nu a adus nici un cîştig economic concret. Şi totuşi, mutaţia era mai mare şi mai benefică decît ar fi putut cineva bănui în primii ani: ceea ce se schimba era forma şi fondul discursului intern în societate, felul de a gîndi, vorbi, de a pune întrebări şi de a aştepta răspunsuri. Chiar dacă aceasta nu îmbunătăţea peste noapte indicatorii industriali sau agricoli ai ţării, această deschidere fără precedent spre problemele reale ale omului avea să modifice însăşi modul de viaţă sovietic. Iar această deschidere în plan economic şi social, prin acumulare şi distilare, nu putea să nu contamineze şi planul propriu-zis al politicii. Totuşi, rămînea nerezolvată o problemă de fond: dacă acest program foarte vast şi ambiţios al noului lider “putea fi pus în practică în mod eficace fără să atingă structurile însele [ale partidului]”[15].

Stilul deschis şi foarte tranşant, zîmbetul optimist şi mina relaxată, impresia că ştie nu numai să vorbească oamenilor simpli, ci şi să-i asculte, i-au adus lui Gorbaciov, relativ repede, o popularitate internă pe care nici un lider sovietic, pînă la el, nu o mai avusese.

În primii ani de mandat el a fost foarte atent în a-şi selecta o echipă administrativă – politică şi managerială – compatibilă cu felul său de a vedea lucrurile şi devotată principiilor pe care le avea în vedere. Printre aceştia un inginer constructor de aceaşi vîrstă cu el (născut în 1931, ca şi Gorbaciov), ajuns, în 1975, prim-secretar de partid al regiunii Sverdlovsk şi care-şi crease deja o legendă de luptător acerb împotriva birocraţiei de partid şi a pieţei negre care submina încrederea oamenilor în sistem – pe nume Boris Nikolaievici Elţîn. Ajuns la Moscova spre sfîrşitul lui 1985, din dispoziţie venită direct de la vîrful ierarhiei Kremlinului, Elţîn este numit prim-secretar al comitetului de partid din Capitală. Numirea nu era cu totul întîmplătoare. Gorbaciov simţea că aparatul de partid priveşte cu mare circumspecţie dorinţa sa de reformă. Drept care singura sarcină pe care o primeşte Elţîn din partea lui Gorbaciov a fost mai curînd o invitaţie deschisă la susţinere – scop în care urma să facă şi aici ceea ce, timp de un deceniu, făsuse la Sverdlovsk. Dar Elţîn, în conformitate cu firea sa, va face chiar mai mult: în primul rînd, va intra în conflict direct cu elita gerontocrată de partid a Moscovei, cu lungi conexiuni pînă în Comitetul Central, şi mai ales cu Egor Ligacev – responsabilul ideologic al PCUS şi a doua persoană din ierarhie, imediat după Gorbaciov. Convins că are sprijinul acestuia din urmă, Elţîn merge mai departe – şi, în cele din urmă, fiind deja în defensivă pe mai multe fronturi şi lipsit de ajutorul pe care-l aştepta, Elţîn este îndepărtat din funcţia pe linie de partid şi trebuie să se mulţumească cu poziţia de vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Construcţii (Gostroi), funcţie echivalată cu cea de ministru adjunct al Construcţiilor (din 1987 pînă în 1989). Elţîn va digera foarte greu această înfrîngere, în care principalul vinovat i se pare a fi Gorbaciov în persoană. Din acest moment se produce divorţul, ireconciliabil pînă la capăt, dintre Elţîn şi politica gorbaciovistă. În acel moment, manualele de filosofie materialist-dialectică ale elevilor din toate liceele Uniunii Sovietice (la fel ca şi în restul Europei de Est) vorbeau mai ales despre rolul maselor în istorie şi negau rolul personalităţilor. Şi totuşi, relaţia foarte tensionată dintre Gorbaciov şi Elţîn (ca şi cea dintre suporterii fiecăruia) va marca în modul cel mai propriu ultimii ani din istoria imperiului sovietic. (capitolul I mai continuă)

 

 


[1] Jaurès Medvedev, Andropov au pouvoir, Ed. Flammarion, Paris, 1983, p. 5-6.

[2] Cf. Michel Nazet, La Russie et ses marges: nouvel empire? Perspectives économiques et géopolitiques, Ellipses Edition Marketing S.A., Paris, 2007, p. 11.

[3] Martin Malia, La tragédie soviétique. Histoire du socialisme en Russie, 1917-1991, Ed. du Seuil, Paris, 1995, p. 506.

[4] Malia foloseşte exemplul Raportului de la Novosibirsk, redactat în 1983 (dintr-o comandă plecată de la vîrful PCUS) de o echipă de sociologi de la sucursala siberiană a Academiei de Ştiinţe a URSS şi care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai exacte diagnostice ale tarelor sistemului. Avînd un caracter confidenţial, raportul a ajuns totuşi în Occident, unde, odată publicat, i-a surprins pe sovietologi prin precizia şi severitatea analizei.

[5] Vezi George Bush & Brent Scowcroft, A World Transformed, Alfred A. Knopf, New York, 1998.

[6] În momentul alegerii lor în postul de secretar general al PCUS, Stalin avusese 43 de ani, Hruşciov avusese 58 de ani, iar Brejnev 57.

[7] Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Ed. Litera International, Bucureşti, 2008, p. 106.

[8] Michelle Parks, John L. Moore, The Soviet Union (2nd edition), Congressional Quarterly Inc., Washington, D.C., 1986, p. 200.

[9] Malia, La tragédie soviétique…, p. 507.

[10] Hélène Carrère d’Encausse, La gloire des nations ou la fin de l’Empire sovietique, Ed. France Loisirs, Paris, 1991, p. 19.

[11] Alain Jacob, “Mikhail Gorbatchev: la réforme dans la continuité”, în Le Monde, 2 octombrie 1985.

[12] Stürmer, Putin şi noua Rusie.., p. 104.

[13] Mai cu seamă în RFG, unde ştirea că Uniunea Sovietică şi-a îndreptat noile sale rachete sale SS20 spre Europa de vest – ca urmare a tonului anticomunist revigorat al lui Ronald Reagan – a încurajat o vastă mişcare politică pacifistă şi ecologistă (stipendiată în bună parte de Kremlin).

[14] Deloc întîmplător, o altă victimă a creşterii preţului la petrol din anii ’70 a fost România lui Nicolae Ceauşescu, ţară care avea o capacitate de prelucrare cu mult peste capacităţile sale de extracţie.

[15] Jacob, “Mikhail Gorbatchev: la réforme…”.

Anunțuri

19 Iunie 2009 - Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: