G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

04/febr/2009 Geopolitică şi propagandă – PR by Gazprom

 Geopolitică şi propagandă

 Adrian Cioroianu

 Spre surprinderea mea (foarte plăcută), am primit multe mesaje în urma articolului de luna trecută despre Barack Obama – semn că Scrisul românesc este o revistă care ajunge departe şi pe care unii nu ezită să o citească, cum se spune, cu creionul în mână. Unul dintre mesaje insista asupra importanţei pe care chestiunile de public relations (PR) o au în politică, la cel mai înalt nivel. În România, problema PR-ului s-a pus doar după 1990; înainte, în vechiul regim, aveam propaganda comunistă. În capitalismul ghidat după principii de marketing, PR-ul este tot un fel de propagandă, dar ceva mai subtilă şi mai modernizată. Propaganda încerca să creeze o legendă; PR-ul de azi crează o imagine. Se vede treaba că legenda şi imaginea nu-s acelaşi lucru; degeaba eşti foarte cunoscut dacă nu ai o imagine bună – în schimb, dacă ai o imagine bună, poţi să fii vizibil doar cât să nu te uite lumea.

Vorbind luna trecută despre noul preşedinte Obama, n-aş vrea să se înţeleagă că numai americanii fac atâtea eforturi, la nivel oficial, pentru a-şi îmbunătăţi imaginea. Aici voi oferi un alt exemplu: cel al Rusiei.

În decembrie 2005, compania rusă Gazprom (cel mai mare furnizor mondial de gaze naturale) oferea un titlu pentru prima pagină a ziarelor de pe şase continente: fostul (până de curând) cancelar german Gerhard Schröder fusese numit, la ideea lui Vladimir Putin, preşedinte al comitetului de acţionari al companiei ce urma să construiască un uriaş gazoduct, prin Nordul Europei (şi pe fundul Mării Baltice) între Rusia şi Germania – aşa numitul Torent Nordic (North Stream). Un fost cancelar german de stânga (!) adus, aşadar, pentru a îmbunătăţi imaginea unei firme (Gazprom) în legătură cu care mai multe voci din Uniunea Europeană se arătau încă de pe atunci sceptice. Aşa cum o carte recent tradusă la noi spune foarte clar, această numire a fost ghidată şi de considerente de PR – anume, la Moscova “se considera absolut sincer că numirea lui Schröder reprezintă o manevră de succes a relaţiilor cu publicul”*. Numai că această speranţă a fost repede infirmată. În ianuarie 2006 a avut loc primul “război al gazului” între Rusia şi Ucraina (cu efecte şi asupra altor ţări din Europa) şi la adresa Gazprom au venit acuze din cele mai diverse direcţii (mai ales prin presa vest-europeană, se înţelege). Nu i-a fost uşor nici lui Schröder. Întrebarea cu care el se întâlnea cel mai des nu era ce face pentru Gazprom sau pentru alimentarea cu gaze naturale a Europei de Vest, ci care este salariul pe care-l primeşte de la firma de stat rusă. În cele din urmă a trebuit să răspundă: a recunoscut astfel că primea “doar 250 de mii de euro pe an” – o sumă nu foarte mare pentru un personaj de calibrul său, dar considerabilă pentru orice cetăţean obişnuit al Germaniei sau al Uniunii Europene (nu mai vorbesc despre Rusia, unde această sumă este mică pentru oligarhii locali şi enormă pentru muncitorii obişnuiţi). Pe scurt: din toată această afacere, în planul imaginii Schröder a pierdut cel mai mult, iar câştigul firmei Gazprom a fost infim. Cel mult, toată povestea a arătat că banii pot cumpăra orice şi că orice om – inclusiv un fost cancelar social-democrat german – are preţul său.

Episodul Schröder nu a fost singura încercare a Gazprom de a-şi albi imaginea. Dacă nu ştiaţi, aflaţi că aceeaşi firmă a mai încercat o campanie de PR şi pe alt plan: a dorit să cumpere o echipă de fotbal occidentală. La începutul anului 2006, pe când era atacată prin toată presa occidentală, firma Gazprom a licitat pentru echipa Schalke 04, din oraşul Gelsenkirchen – una dintre cele mai cunoscute echipe ale Germaniei. A încercat, dar nu a reuşit: din motivul că una dintre regulile de bază ale fotbalului european, fixate de UEFA, spune că o singură compania nu poate deţine două echipe de nivel înalt. Or, Gazprom mai cumpărase, în Rusia, echipa Zenit Sankt Petersburg – una dintre echipele de top ale Rusiei. Aşa că, în cele din urmă, Gazprom s-a mulţumit cu sponsorizarea lui Schalke 04 – ceea ce a fost bine pentru echipă, dar n-a adus un câştig de imagine major pentru companie.

O altă mostră de PR defectuos pentru Rusia: războiul cu Georgia, din august 2008. În lunile din urmă, tot mai multe dovezi s-au adunat în sprijinul ideii că forţele georgiene sunt cele care au dat startul atacului iniţial împotriva Osetiei de Sud (enclavă separatistă sprijinită de Rusia pe teritoriul georgian). Cu toate acestea, riposta Rusiei a pus în gardă Europa şi SUA la un loc (şi nici China nu a fost foarte entuziasmată de eveniment!). Chiar dacă a câştigat în numai cinci zile confruntarea militară, Rusia a pierdut războiul de imagine care a urmat. De fapt, în confruntarea între o putere nucleară (precum Rusia) şi un stat care abia şi-a câştigat independenţa (precum Georgia) un om obişnuit nu prea are de ales în ceea ce priveşte simpatia la prima vedere. Puşi în situaţia de a alege între David şi Goliat, majoritatea europenilor (care habar nu au de geopolitică, de conflicte la nivel înalt sau de sfere de interese) au trecut instinctiv de partea celui mai slab. Şi astfel Georgia a câştigat războiul imaginii, fără să facă mari eforturi de PR.

În fine, un alt exemplu, cel mai recent dintre toate: al doilea “război al gazului” dintre Rusia şi Ucraina, din ianuarie a.c. Ce a dorit să arate Rusia: că Ucraina nu este un partener viabil pentru Europa şi nici un teritoriu sigur pentru tranzitul gazelor ruseşti către Uniunea Europeană. Cum se ştie, povestea e ceva mai veche (din decembrie 2004, mai precis): Moscova nu-l are deloc la inimă pe preşedintele “portocaliu” al Ucrainei, Viktor Iuşcenko şi încearcă să-l “sape” pe orice cale. În plus, este limpede că Ucraina are datorii neachitate faţă de Gazprom şi că este un platnic destul de îndărătnic. Rezultatul? Toată lumea (şi în orice caz presa occidentală) au vorbit mai ales despre o nouă ofensivă a Rusiei împotriva Ucrainei (ceea ce era, totuşi, adevărat) şi de un şantaj al Rusiei la adresa Europei (ceea ce, deasemenea, pare credibil).

Concluzia: în ultimii ani, Rusia a avut câteva campanii de PR care nu i-au adus nici un beneficiu. Cele de mai sus sunt doar episoade dintr-o suită mult mai extinsă. De unde rezultă că, după ce timp de decenii ai fost obişnuit cu propaganda, nu-i foarte simplu să fii eficient la PR. Aviz altor amatori (inclusiv din România!).

– text publicat în revista „Scrisul românesc”, februarie 2009


* Valeri Paniuşkin şi Mihail Zîgar, Gazprom. Noua armă a Rusiei, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008.

Reclame

4 februarie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

04/febr/2009 Cum s-a ajuns la primul guvern Boc, din 2008

Un guvern improbabil, imposibil şi ultra-majoritar

 Adrian Cioroianu

Nimic nu-i mai puţin predictibil decât politica românească – aceasta ar putea fi lecţia principală a anului electoral 2008. Deşi surpriza a fost considerabilă, deşi consecinţele încă nu pot fi pe de-a-ntregul evaluate acum, cred că deznodământul alegerilor din 30 noiembrie trecut este în esenţă binevenit pentru maturizarea politică a electoratului românesc – măcar pentru faptul că s-a mai năruit un pilon al clişeelor politice autohtone.

Un clişeu mai puţin

Deceniul trecut a mai văzut alianţe bizare: diverse combinaţii în care apăreau PSD, PSM, PRM şi chiar PNL. După alegerile din 2000, Adrian Năstase şi Valeriu Stoica (respectiv partidele conduse de ei atunci, PSD şi PNL) au avut deasemenea un soi de agreement – suficient de vag încât primul să nu-l respecte, iar al doilea să-l rupă (la propriu) demonstrativ, în faţa camerelor TV. În acel moment, făceam parte dintr-un grup informal de consultanţi (Stelian Tănase, Dan Pavel, Sebastian Lăzăroiu ş.a.) care se întâlnea constant cu liderul Stoica şi ştiu că gestul deşirării acelor foi de hârtie, bine primit de media, nu a afectat deloc PSD sau pe A. Năstase şi nici nu a crescut şansele lui V. Stoica de a-şi menţine controlul asupra propriului partid.

Faţă de aceste grupări, actualul PDL avea – până în decembrie trecut – cel puţin o legendă diferită. În raport cu PNL, el era un competitor pe partea dreaptă[1] a spectrului şi, printr-un pluton de ex-liberali (Th. Stolojan, Gh. Flutur ş.cl.), el revendica şi o anumită ortodoxie liberală pe care, potrivit lor, PNL ar fi pierdut-o. În raport cu PSD, PDL era, în mare parte, fiul rătăcitor[2] şi dezmoştenit devenit cel mai aprig adversar (o adversitate nu numai politică, ci, adesea, la nivelul uman, al indivizilor). Motivul constant de atac al echipei dizidente Stolojan-Flutur (plecate din PNL, apoi cu un scor surprinzător de bun – sub siglă proprie, PLD – la alegerile europarlamentare din toamna lui 2007, în cele din urmă dizolvat în P. Democrat) la adresa partidului lui C. Popescu-Tăriceanu era alcătuit din variaţiuni pe o temă aproape unică: maniera în care (se spunea) Dinu Patriciu îndreaptă PNL către PSD. Ca fost consilier, timp de doi ani, al ex-preşedintelui liberal Stolojan, ştiu că avea o imagine cu totul mecanică asupra orientărilor din interiorul PNL – inclusiv asupra implicării lui D. Patriciu în luarea deciziilor partidului, una exagerată în raport cu realitatea. Această temă a trecut cu uşurinţă de la PLD la viitorul PDL, a fost potenţată de câteva intervenţii ale preşedintelui Băsescu (vezi “scandalul bileţelelor” din 2007 etc.). Rezultatul: în noiembrie 2008, PDL se prezenta ca fiind i) adversarul suprem pentru PSD, cât şi ii) adversar declarat al acelui gen de alianţă informală ce făcuse ca, vreme de aproape doi ani, un guvern minoritar PNL să reziste cu sprijinul tacit al unei majorităţi din PSD.

Echipa de campanie a PNL a contracarat fixîndu-şi adversarul tot în PSD şi, totodată, invocând inedita alianţă dintre PDL şi PRM – o strategie care a funcţionat nu spectaculos, dar bine, şi care a dus la cel mai bun scor al partidului liberal din istoria sa recentă. Totuşi, în favoarea PDL a funcţionat şi tendinţa pe care electoratul românesc o are din plin[3], anume de a personaliza lupta politică. În acest sens, majoritatea sondajelor pe care PNL (şi probabil şi alte partide) le-a făcut în lunile premergătoare alegerilor arătau cuplul Traian Băsescu – Adrian Năstase ca fiind cuplul politic ireductibil, ireconciliabil şi practic imposibil al politicii autohtone (cu mult în faţa cuplului T. Băsescu – C. Popescu-Tăriceanu, căruia cei sondaţi încă îi mai dădeau ceva şanse!). La fel, şi C.V. Tudor (aliatul de ultimă oră al PDL) era perceput ca fiind în relaţii de animozitate cu A. Năstase. De notat că nu reieşea, din nici un sondaj, că preşedintele Băsescu era un personaj politic echidistant. Potrivit aceloraşi sondaje, electoratul l-a perceput mereu pe T. Băsescu ca fiind vârful de lance al PD(L) – ceea ce explică şi faptul că poziţia sa de lider informal al guvernului Boc actual nu contrariază majoritatea.

În rezumat: în noiembrie 2008, scena noastră politică avea trei jucători principali – PDL (perceput ca adversar principal al stângii şi al PSD), PSD (perceput ca adversar principal al dreptei şi al PDL, ca – parţial – complice al PNL în ultimii ani, dar şi ca beneficiar al defectării alianţei portocalii PNL-PD) şi PNL (care, teoretic, nu era adversar principal al nimănui – şi deci putea spera că, în viitorul apropiat, alcătuirea unei majorităţi valide l-ar putea face atrăgător pentru primele două partide). Aceasta din urmă a fost o convingere care i-a autosugestionat pe mulţi liberali.

Toate acestea mă fac să cred că supriza configurării noii puteri, după alegerile din noiembrie, este binevenită pentru electoratul românesc: în ideea de a înţelege că în politica noastră nimic nu este imposibil şi nici o variantă nu este aprioric respinsă. Un exemplu benign: cu câteva zile înainte de alegeri, realizatorul Mihai Tatulici, în cadrul unei emisiuni cu public de pe postul Realitatea TV, a cerut publicului să “voteze” prin aplauze combinaţiile posibile de câte două din trei. Cele mai multe aplauze le-a obţinut combinaţia virtuală PDL–PNL; iar când realizatorul a propus şi formula PDL–PSD, abia dacă s-a mişcat vreo mână. Surpriza era mai mare decât calculul. Evident că acest truc media nu are o valoare sociologică, dar el arată in nuce aşteptările existente la nivelul acestei categorii eterogene şi fără partizanat manifest a celor plătiţi să fie decor prin studiourile noastre TV. Cert este că în dimineaţa zilei de 30 noiembrie, foarte puţini alegători români şi-ar fi imaginat un viitor guvern PDL–PSD. Nici măcar majoritatea membrilor acestor partide nu cutezau cu gândul până acolo. Şi totuşi, acest guvern, cel al combinaţiei imposibile, s-a întrupat. Nu e acum momentul, evident, să discutăm viabilitatea sau valabilitatea sa.

 Ceea ce s-a văzut la televizor

“Aceste alegeri au adus o victorie a dreptei!” – a declarat Emil Boc în primele minute de după anunţarea exit-poll-urilor şi, în acel moment, acest mesaj a fost decriptat pe două niveluri de lectură. Prima interpretare era că PDL este câştigătorul relativ al alegerilor – ceea ce era credibil. A doua interpretare posibilă mergea un pas mai departe: neavând majoritatea absolută; PDL se va îndrepta totuşi către PNL (celălalt partid al dreptei) în vederea alcătuirii majorităţii parlamentare şi guvernului. Încă de aici fac precizarea – poate surprinzătoare pentru unii – că E. Boc era sincer. În acel moment, viitorul premier aflase de discuţiile pe care T. Băsescu le avusese cu anumiţi lideri PSD încă din toamna lui 2007, dar nu ştia şi cât de serioase fuseseră ele. Boc, într-adevăr, era convins că primul partener potenţial îl reprezintă liberalii. La fel credeau şi alţi lideri ai PD(L), precum V. Blaga sau A. Videanu – şi nu-i deloc întâmplător că tocmai în preajma acestora a început încă din acele momente precoce să se progage ideea că şansele lui Theodor Stolojan de a conduce viitorul guvern sunt în scădere. Graţie experienţei, Boc, Blaga ş.a. au înţeles printre primii că un guvern alături de PNL dar condus de un “liberal” renegat (precum Stolojan) rămâne greu de imaginat.

Abia în seara zilei de 1 decembrie lui Emil Boc i s-a transmis ferm că preşedintele nu exclude deloc un guvern PDL – PSD şi că-i invită pe toţi să se gândească la el ca la o alternativă reală (nota bene: cel puţin atâta vreme cât PNL rămânea sub conducerea lui C. Popescu-Tăriceanu!).

Declaraţia iniţială a lui Emil Boc din seara lui 30 noiembrie, în mod logic, a întărit convingerea celor mai mulţi dintre liberali că un viitor guvern este foarte greu de făcut fără PNL. A fost o autoiluzionare pe care foarte puţini liberali au evitat-o[4], cu atât mai mult cu cât disponibilitatea preşedintelui Băsescu de a încuraja o formulă PDL–PSD nu era credidată cu mari şanse. Desigur, cea mai mare parte a militanţilor PNL dorea să păstreze puterea; în Biroul Politic Central al partidului, o minoritate restrânsă (printre care m-am numărat) a opinat că o perioadă de opoziţie ar fi preferabilă. Dar în rândul celor care doreau ca PNL să rămână la putere este greu de spus dacă preferinţa unei viitoare alianţe mergea – la nivelul membrilor – către PDL sau către PSD. Un sondaj intern de acest gen nu s-a făcut (nu a existat nici timpul necesar, şi nici raţiunea ca atare). Ce este cert: la nivelul conducerii (BPC) o netă majoritate (cu doar trei abţineri) a fost pentru o alinaţă cu PSD. Motivul principal, invocat practic la unison: implicarea factorului numit T. Băsescu în toată această ecuaţie.

Pe acest fond au început negocierile (voi reveni mai jos asupra lor). De fapt, e mult spus “negocieri” – în realitate, au fost simple tatonări impuse de un minim fair play politic (administraţia prezidenţială le-a numit “consultări” şi cred că nu s-a înşelat deloc). Adevărul este altul: în felul în care se face politică în România, niciodată o eventuală soluţie nu rezultă din aceste consultări cu presa la uşă. Adevăratele discuţii, de substanţă, au loc în medii restrânse, închise şi relativ confidenţiale (măcar în măsura în care la noi poate fi ceva confidenţial în politică).

Pentru telespectatorul interesat, care urmărea evoluţia “negocierilor” la televizor, toate acele zile de după 30 noiembrie în care o soluţie întârzia să apară au părut a fi semne ale unui impas. De fapt, cel puţin patru planuri s-au suprapus în acel răstimp şi nici unul nu era menit a aduce vreo clarificare: i) competiţia între PSD şi PDL: chiar şi după terminarea numărării oficiale a voturilor, a fost greu de spus care partid dintre cele două a câştigat; ii) al doilea plan a fost cel al întâlnirilor între echipele de “negociatori”; acesta a fost un plan în care E. Boc a apărut ca fiind personajul cel mai activ – o inspiraţie (în parte încurajată de T. Băsescu) care avea să-şi arate roadele după retragerea din postura de “premier desemnat” a lui Th. Stolojan; iii) al treilea plan a fost cel al ofertelor cu care venea fiecare partid. Din raţiuni de rating, televiziunile încurajaseră, în campania electorală, personificarea competiţiei sub forma celor trei potenţiali premieri – o strategie de media marketing care, paradoxal, avea să-l avantajeze pe unul dintre cei nefolosiţi, nesolicitaţi şi nestresaţi de acest joc – nimeni altul decât viitorul premier, neanunţat de nimeni înainte, Emil Boc; în fine, iv) un alt palier era cel al poziţiei preşedintelui Băsescu; pentru PNL a fost deajuns o singură întâlnire cu preşedintele ţării (revin mai jos asupra ei) pentru a înţelege că acesta nu dorea, nici explicit şi nici implicit, un guvern PDL–PNL şi cu atât mai puţin unul PSD–PNL.

Lipsa negocierilor efective, altele decât piruetele tuturor celor implicaţi din faţa presei, este ceea ce, în scurtă vreme, le-a dat de gândit liderilor liberali. În primul rând că niciunul dintre liderii celorlalte două partide nu i-a căutat pe liberali pentru o discuţie efectivă. Dincolo de coregrafia întâlnirilor de ochii presei şi dincolo de diverse căi de comunicaţie telefonice (pe care oricând, în toate partidele, se vor găsi oameni dispuşi să le întreţină), liderul C. Popescu-Tăriceanu nu a fost căutat în mod propriu-zis de niciunul dintre ceilalţi doi competitori majori. În prima discuţie tête à tête pe care au avut-o C. Popescu-Tăriceanu şi Mircea Geoană, acesta din urmă a declinat orice angajament ferm; la următoarele contacte, a fost şi mai evaziv. Din motive evidente (în primul rând, adversitatea faţă de T. Băsescu), liderul socialist cel mai deschis unei colaborări cu liberalii era A. Năstase.

În fine, tot pe acest fond a venit, în primele zile ale lui decembrie, o declaraţie televizată a lui Dinu Patriciu, care a spus că, în nume propriu, nu vede pentru PNL decât două opţiuni: fie în opoziţie, fie la guvernare cu PSD. Acestui mesaj i s-au dat proporţii totemice de către cei care, în fapt, nu doreau apropierea PSD de PNL. În realitate, nu era vorba de nici o cabală. Cum am spus, cel puţin la nivelul BPC liberal, marea majoritate opta pentru o alianţă in extremis cu socialiştii – şi fiecare argumenta în felul său această opţiune, de la modelul din Parlamentul European (unde liberalii din grupul ALDE sunt mai apropiaţi de grupul socialist decât de cel popular) până la factorul Băsescu şi necesitatea ca acesta să fie ţinut în şah de o majoritate parlamentară fără PDL.

 Ceea ce nu s-a văzut la televizor

Printre detaliile, multe, care nu au fost foarte vizibile în acele zile de joc la – teoretic – patru capete (adică trei partide plus un preşedinte) unul a fost importanţa pe care a avut-o adversitatea remanentă a lui T. Băsescu faţă de C. Popescu-Tăriceanu. Am participat la întâlnirea dintre preşedintele ţării şi delegaţia PNL (preşedinte plus vice-preşedinţi) şi e de reţinut prima întrebare[5] pe care T. Băsescu a pus-o (după ce presa a părăsit încăperea): în ce măsură dorinţa liberalilor ca şeful lor C.P. Tăriceanu să conducă un eventual guvern de alianţă este ultimativă sau nu.

Ocazie cu care trebuie să punem lucrurile în coordonatele lor de atunci. În ciuda afirmaţiilor ulterioare venite dinspre PDL şi PSD (din raţiuni pe care le putem bănui), oferta liberală faţă de aceste două partide nu a fost similară. Chiar şi astăzi (şi cu atât mai puţin atunci), nici măcar toţi membrii sau simpatizanţii liberali nu ştiu / nu ştiau că PNL era gata să accepte un prim-ministru socialist într-un guvern PSD–PNL. Pe scurt: PNL ar fi acceptat un guvern PSD–PNL condus de un lider socialist şi alcătuit prin împărţirea la paritate a posturilor guvernamentale. În schimb, este tot adevărat că liberalii aveau pretenţia unui premier PNL într-un eventual guvern PDL–PNL, ca măsură de “protecţie”, dată fiind tradiţia recentă a confruntărilor cu preşedintele Băsescu şi implicarea directă a acestuia în politica de partid.

Şi totuşi: preşedintele Băsescu nu era deloc dispus să cheme PNL la guvernare atâta vreme cât la conducerea acestuia se afla Călin Popescu-Tăriceanu. Nu vreau să insist asupra acestei inamiciţii care a marcat în mod profund istoria recentă a României; dar, în urma unei experienţe de prima mână, pot certifica faptul că aversiunea preşedintelui ţării faţă de liberalii care nu au “defectat” alături de Stolojan, Flutur ş.cl. este considerabilă.

Deasemenea, poziţia (sau, mai bine spus, poziţiile) lui Mircea Geoană au fost foarte puţin vizibile în acele zile. Cum avea să reiasă ulterior (din mărturii ale celor direct implicaţi), în toamna anului 2007 a avut loc o primă discuţie Băsescu – Geoană referitoare la i) înlăturarea guvernului Tăriceanu (PNL–UDMR) şi ii) o posibilă alianţă PSD–PDL. Aceasta se întâmpla în momentul moţiunii de cenzură susţinute, atunci, de PDL şi de numai o parte dintre parlamentarii PSD[6]. Cum se poate bănui, nu era vorba despre o mare simpatie a unor socialişti faţă de acel guvern, ci mai curând de teama că preşedintele Băsescu va prelua frâiele jocului politic şi-l va deturna în sensul dorit de el (adică ceea ce avea să se petreacă după alegerile din noiembrie 2008). Acest lucru se va confirma pe măsură ce liderul socialist M. Geoană – în opinia mea, unul dintre cei mai manipulabili preşedinţi de partid din câţi există azi în România – se va dovedi excedat de presiunile şi de “sugestiile” preşedintelui Băsescu (deşi, din acest punct de vedere, dl Geoană pare a accepta multe).

Anunţul “soluţiei” finale PDL plus PSD a trebuit să capete şi o “legendă”, care să o facă mai uşor digerabilă: şi astfel a apărut scenariul (relatat dl V. Hrebenciuc la un post TV amical cu preşedintele Băsescu şi cu actuala putere) potrivit căruia pe data de 30 noiembrie 2008, la ora 21 şi 21 de minute (!), liderii PSD, PC, PNL şi UDMR ar fi trebuit să apară împreună şi să anunţe că partidele lor consimt la alcătuirea unei majorităţi (cu exceptarea PDL) ce reclamă şi guvernarea. Liderul liberal Tăriceanu nu ar fi apărut la întâlnire – drept care, astfel, s-a ajuns la înţelegerea între PDL şi PSD. Dl Hrebenciuc este unul dintre cei mai imaginativi oameni din politica românească, dar trebuie spus că această versiune (de care a uzat şi preşedintele Băsescu, tot într-o intervenţie pe acelaşi post, înainte de 30 noiembrie) nu e deloc reală. Planul unei “alianţe parlamentare” PSD + PC + PNL + UDMR exista teoretic, în marja posibilului. Însă nici Tăriceanu şi nici Geoană nu s-ar fi putut folosi de acest plan înaintea alegerilor, pentru că – dacă l-ar fi făcut public sau măcar dacă l-ar fi discutat în structura de vârf a partidelor[7] – şi-ar fi subminat propriile şanse şi ar fi pus un atu în mâna democrat-liberalilor lui Băsescu. Anunţarea unui plan strategic comun anti-PDL înaintea alegerilor i-ar fi servit tocmai acestui din urmă partid. Un exemplu concret: pe 20-21 martie a.c., preşedintele liberal C. Popescu-Tăriceanhu va fi pus în faţa unui congres extraordinar al PNL, fiind “acuzat” de unii membri că nu a convocat o Delegaţie Permanentă a partidului[8] în care să pună în discuţie eventuala participare într-o alianţă la guvernare. La o analiză echidistantă, acuza nu se susţine. Oricum, cea mai la îndemână întrebare este: cum atunci, fără nici o consultare a Delegaţiei Permanente liberale şi a propriului partid, ar fi putut apărea la televizor Tăriceanu, pe 30 noiembrie, seara, după exit-poll, să anunţe alianţa PSD + PC + PNL + UDMR şi disponibilitatea ei guvernamentală.? În mod categoric, ideea ieşirii de la ora 21,21 rămâne frumoasă şi atât. Dincolo de legendă, ea niciodată nu a existat realmente în portofoliul celor care s-au ocupat de acest episod electoral.

 Consecinţe cu criza în decor

Consecinţele alegerilor din 30 noiembrie ’08 se pot desluşi la i) nivelul personajelor politice şi ii) la nivelul partidelor.

În ceea ce priveşte personajele, cazul emblematic este cel al ex-liderului PNL şi PLD Theodor Stolojan. Mulţi dintre cei interesaţi de fenomenul politic în România au fost surprinşi în momentul în care acesta a declinat rolul de prim-ministru, după ce anterior (cu cinci zile mai devreme) îl acceptase. Cheia misterului e una singură: lista guvernamentală pe care preşedintele Băsescu i-a propus-o nu a fost nici măcar parţial identică cu cea pe care dl Stolojan o intenţiona. Fără Gh. Flutur şi Raluca Turcan (personaje pe care Stolojan le dorea neapărat la Agricultură, respectiv Cultură) şi incluzând nume precum Elena Udrea, Toader Paleologu sau Gabriel Sandu (ultimul, ex–UFD; în total, trei despre care Stolojan avea o părere cel puţin îndoielnică), fostul lider PNL & PLD a protestat şi a rămas, finalmente, cu protestul. De la Cluj, a fost chemat primarul Boc pentru a astupa breşa. Nici măcar nu a fost ceva neaşteptat; T. Băsescu anticipase, cred, această reacţie.

A doua consecinţă la nivelul persoanjelor s-a vădit în momentul în care, de-a lungul câtorva săptămâni, ministerul Administraţiei şi Internelor nu şi-a găsit titular: a fost mai întâi dl Oprea, apoi dl Dragnea, apoi dl Nica. Trei miniştri ai Internelor în mai puţin de două luni; şi, în peisaj, o România a căreia autoritate instituţională se năruie, sub atacul unor ucideri în plină stradă (la Braşov), al unor furturi de armanent din garnizoane (la Ciorogârla) sau al unor hold up-uri armate din bănci (la Cluj). Miza acestei instabilităţi ministeriale nu a fost una strict politică, ci a vizat controlul factorului politic asupra unor servicii presupus “secrete” – un lucru cu atât mai îngrijorător cu cât toate aceste structuri ar trebui să funcţioneze apolitic. Şi, în context, nu putem să nu ne întrebăm cât de transparentă şi adevărată este impresia pe care preşedintele Băsescu se străduieşte să o dea, pe varii căi, privind controlul politic asupra serviciilor secrete româneşti. Cunoscând câte ceva din istoria acestor servicii “speciale”, nu am nici o îndoială că dl Băsescu va fi pus cândva în situaţia de a achita “nota de plată”.

Tot la nivelul implicaţiilor personale se mai înscrie rivalitatea Miron Mitrea vs. Mircea Geoană (din PSD), Ludovic Orban vs. C. Popescu-Tăriceanu (din PNL), precum şi avatarurile lui Sorin Oprescu, care a fost părăsit de unii dintre consilierii săi (din Primăria Capitalei). Nu sunt multe puncte comune între aceştia, dar concluzia poate fi că undeva, deasupra acestor personaje, există cineva care nu are decât de câştigat de pe urma acestor disensiuni. Qui prodest?– cui foloseşte? – aceasta era o întrebare fundamentală a Dreptului roman. Dacă ar fi aplicată în politica de azi, s-ar explica mai bine problemele pe care le are practic orice contra-candidat potenţial al lui T. Băsescu la preşedinţie, în toamna ce vine.

La nivelul partidelor care au alcătuit Parlamentul până în 2008 s-a produs o schimbare de proporţii. Pe scurt fie spus, asistăm la o dispariţie în subsol a partidelor-aliat. Prin partid-aliat înţeleg grupări cu impact limitat decise să se asocieze cu un partid major: precum P. Conservator (alături de PSD), UDMR (alături de PNL) sau PRM (alături de PDL). Nici una dintre aceste partide nu au avut succes în noiembrie 2008. Conservatorii sunt pe cale să clacheze pentru că reprezentativitatea lor se reduce la viteza cu care se vor absorbi în PSD. Etnicii maghiari din UDMR au greşit în momentul în care au mizat pe termen lung pe ideea unui partid etnic (şi eu cred că suntem aproape de sorocul acestui model în România). Iar P. România Mare, într-o vraişte ideologică de proporţii, a susţinut (prin C.V. Tudor mai ales, deşi L. Bolcaş sau Gh. Funar aveau să sugereze că nu au fost de acord) ideea alianţei cu PDL şi cu T. Băsescu şi iarăşi s-a înşelat.

Privite din perspectiva ulterioarei compoziţii guvernamentale, aceste partide-aliat (PC, PRM, UDMR) au avut cel mai mult de pierdut. Şi chiar dacă între ele nu sunt multe asemănări la lumina zilei, un lucru totuşi le este comun: disponibilitatea de a face parte din orice combinaţie, cu oricare dintre foştii lor aliaţi sau adversari. Această versatilitate aş spune că este trăsătura dominantă a vieţii politice româneşti. Din ea pleacă toate surprizele şi ea ne dă garanţia că, şi pe mai departe, în politica autohtonă este posibil absolut orice.

În fine, există şi un element inedit în tot acest peisaj: criza economică. La ora la care scriu este mult prea devreme pentru a specula pe marginea implicaţiilor politice ale acesteia. Nici nu sunt convins că istoria ne poate ajuta foarte mult în anticiparea variantelor posibile. Tot ce ştim este că precedentele crize de proporţii din Europa au dus la întărirea stângii politice şi au favorizat extremele. În România, stânga este la putere într-un guvern de criză – ceea ce, teoretic, ar putea avantaja dreapta. Dar şi dreapta este la putere! Cel mai simplu, în aceste condiţii, este să presupui că va avea de câştigat, pe termen mediu, actuala opoziţie liberală, de centru-dreapta – şi e foarte probabil ca aceasta să se întâmple. Totuşi, în marja posibilului se mai înscrie ceva: poate că este momentul să reflectăm serios dacă pericolul extremismului în România este cu desăvârşire exclus. Mulţi se iluzionează că impasul Partidului România Mare ar însemna şi criza extremismului românesc ca atare. E cu totul fals, cred. Oricând este posibil un rău cu mult mai mare decât PRM. În societatea românească există asemenea rezerve de violenţă, de frustrare, de gregaritate şi de impulsuri anti-sistem încât, dacă acestea vor fi asezonate cu puţin rasism şi cu multă demagogie, cocktail-ul rezultat ar putea foarte bine să ridice brusc temperatura perioadei post-criză.

Şi abia atunci se va vedea, în această dezbatere despre stânga, dreapta şi centru, al cui va fi dulapul care a strâns cele mai multe schelete.

**

Adrian Cioroianu este Doctor în Istorie şi profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti; fost senator şi fost ministru de Externe, este în prezent vicepreşedinte cu Afaceri Europene al PNL; cea mai recentă carte: Istorie, eroi, cultură politică, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2008.

– text publicat în revista „Sfera politicii”, nr. 132, februarie 2009.


[1] Nu discut aici cât de la stânga este PSD şi cât de la dreapta este PDL sau PNL. Folosesc “stânga” şi “dreapta” ca simple indicaţii cartografice pe harta politică a României, în funcţie de cum se auto-legitimează fiecare partid.

[2] În sensul de trecere fără regrete de la stânga la dreapta. Nu mă refera ici la clivajul generaţiilor şi nici la cariera fondatorului PD, Petre Roman, în legătură cu cea a efigiei tutelare a PSD, Ion Iliescu.

[3] De notat că nu este singurul electorat european predispus la aşa ceva.

[4] Fac precizarea că autorul nu a făcut excepţie.

[5] Şi de fapt singura, pentru că restul întîlnirii de 35 de minute a fost consumat mai curînd într-un schimb de replici pe marginea implicării preşedintelui ţării în viaţa politică a partidelor.

[6] Eram în banca ministerială în acel moment şi pot spune că, într-adevăr, mai mulţi membrii de seamă ai PSD ne-au făcut diverse semne de complicitate – în sensul că votaseră pentru menţinerea guvernului liberal şi împotriva indicaţiilor de vot date de preşedintele PSD Geoană.

[7] Acolo unde apar majoritatea informaţiilor date “pe surse”.

[8]  Acesta este forul imediat subordonat Congresului partidului.

4 februarie 2009 Posted by | Intelo | , , , , , | Un comentariu

04/febr/2009 Ce putem aştepta de la un an electoral în Republica Moldova?

Ce putem aştepta de la un an electoral în Republica Moldova?

Adrian Cioroianu

Pentru statele în tranziţie, anii electorali sunt cu deosebire furnizori de probleme. Este şi cazul Republicii Moldova. Mai ales că aici însăşi tranziţia conţine un mare mister: nimeni nu poate spune cu certitudine spre ce “curge” ea. O apropiere graduală, până la aderare, de Uniunea Europeană? O apropiere, până la re-satelizare, de Rusia? Sau continuarea, pe termen mediu, a actualului joc dublu cu mize obscure? Prinşi într-o avalanşă de semnale divergente, cetăţenii republicii se vor prezenta în 2009 la vot sperând, pur şi simplu, într-o viaţă mai bună. Ceea ce, dintre obiectivele imaginabile, nu-i nici pe departe cel mai simplu de atins. Şi eterna întrebare: cu ce este datoare România? Şi cel mai onest răspuns: cu cât mai puţină retorică. 

1. Ca în orice democraţie neîmplinită, anii electorali din R. Moldova aduc în discuţie, iar şi iar, relaţiile cu vecinii – sau măcar cu unii dintre ei. În următorul trimestru, majoritatea eforturilor (politice, economice, sociale sau diplomatice) ale establishment-ului R. Moldova va fi dedicată campaniei electorale. După modelul altor republici ex-sovietice (vezi cazul Rusiei, emblematic), partidul de guvernământ a uzat de toate mijloacele – tentaţie, ameninţare sau şantaj – pentru a-şi “fideliza” părţi semnificative din segmentul administrativo-funcţionăresc (pe scurt spus, bugetar) al societăţii, transmiţându-le mesajul că marja de libertate de acţiune în spaţiul public depinde în primul rând de “calitatea” relaţiilor cu puterea. În aceste condiţii, societatea poate intra în cea mai nefericită dintre paradigmele politice post-totalitare: corpul social revine la reflexele tipice sistemului de partid unic, deşi Constituţia ţării spune că acesta este depăşit.

Febra electorală afectează şi relaţiile Republicii Moldova cu statul vecin România. Ultimii ani au scos la lumină tensiuni de nebănuit cu un deceniu în urmă. Tracasarea repetată a membrilor ambasadei române (inclusiv telefoane de ameninţare primite de aceştia pe numerele private, cazuri neelucidate de autorităţi), expulzarea de diplomaţi, acuzarea şi vânarea mediatică a unui consul român (pentru a muta atenţia de pe refuzul autorităţilor locale de a accepta deschiderea de noi consulate româneşti), şicanarea unor grupuri de turişti sau a unor prelaţi apropiaţi Patriarhiei Române, toate acestea fac parte din capitolul românesc al campaniei electorale a regimului Voronin – un regim care se autolegitimează şi încearcă să impună “moldovenismul” ca identitate naţională tocmai prin astfel de gesturi abrupte faţă de vecinii de la Vest. La începutul lui decembrie 2008 au apărut informaţii privind o întâlnire între prim-miniştrii celor două state contramandată în ultimul moment. Deşi rostul său era unul pur tehnic (legat de preluarea de către Republica Moldova a preşedinţiei Iniţiativei Central-Europene), acest contact a fost anulat printr-o reacţie bizară a Ministerului de Externe de la Chişinău, care a convocat ambasadorul României şi i-a transmis un cvasi-protest faţă de folosirea temei moldoveneşti în campania electorală românească (ceea ce nici măcar nu era cazul). Cu asemenea antecedente, nu-i exclus ca lunile premergătoare scrutinului din Republica Moldova să mai aducă în prim plan blocaje similare. Oricum, rămâne de reţinut că în campania electorală din România, în noiembrie 2008, tema moldovenească a lipsit cu desăvârşire – şi rămâne de văzut dacă acesta este un semn de maturitate sau, dimpotrivă, de indiferenţă.

2. Sistemul politic din R. Moldova se va dovedi iarăşi, deloc surprinzător, unul nu neapărat învechit, ci foarte retrograd. Iar Chişinăul va continua pantomima unor “relaţii de parteneriat” cu Uniunea Europeană. Partidul Comuniştilor din republică şi administraţia Voronin au înţeles foarte bine că orice modernizare a mecanismului politic local (în sensul unei democratizări reale şi progresive) ar pune în pericol în primul rând pe cei ce gestionează acum puterea (şi intenţionează s-o facă şi pe mai departe). După alegerile din 2005, modificările Codului Electoral au mers în sensul unei ermetizări a vieţii politice locale în raport cu orice factor disturbator venit dinspre Vest (a se citi aici Uniunea Europeană şi/sau România). Pragul electoral a fost ridicat la 6 la sută – ceea ce poate să pară normal numai celor care nu cunosc gradul de atomizare a opoziţiei locale, precum şi fragmentarea şi suspiciunea tuturor faţă de toţi (în mod cert încurajate şi induse în bună parte de autorităţi). Deasemenea, sub o motivaţie mai mult decât precară, au fost interzise blocurile electorale – singurele care ar fi putut ameninţa supremaţia partidului la putere, câtă vreme partidele de opoziţie încă se arată incapabile de coagulare în jurul unui program şi lider comuni. O altă “inovaţie” legislativă este trecerea la index a persoanelor care au dublă cetăţenie (a se citi: persoanele care au şi cetăţenie română), acestora fiindu-le inaccesibile o serie de funcţii publice, începând cu administraţia locală şi până în structurile guvernamentale centrale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a supus analizei sesizările primite[1] şi a declarat că legea contravine normelor în vigoare, în primul rând Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Deşi verdictul e clar, este cu totul posibil ca autorităţile de la Chişinău să amâne eventualele modificări ale legii până după alegerile din acest an. În fine, un alt semn al pre-modernităţii acestui sistem politic este recursul frecvent la tema ameninţării din afară. Fundaţii, ONG-uri, voci ale societăţii civile (includ aici şi Biserica Ortodoxă), posturi de radio sau TV[2] care primesc fonduri sau asistenţă din exterior sunt privite cu suspiciune, ca fiind “agenţi” ce atentează la “stabilitatea” republicii. Regimul Voronin nu a inventat, de fapt, nimic; este mai curând vorba despre un mare apetit mimetic – pentru că experimentarea acestei psihoze a factorilor externi disturbatori şi a patriei ca “cetate asediată” a fost dusă la cote întradevăr ambiţioase de regimul Voronin, în Rusia acestei decade.

Relaţiile dintre Chişinău şi Bruxelles se înscriu şi ele tot într-un cod mimetic, dar într-un registru mult mai palid decât mimetismul pro-rusesc. Declarativ, Partidul Comuniştilor susţine că integrarea europeană este o prioritate naţională – dar, cum spune Vitalie Ciobanu într-un text recent, acest “cântec la modă” nu a reuşit altceva decât să priveze Opoziţia anti-Voronin de tema sa predilectă de până în 2005 (care era aderarea la UE). Planul de acţiune Uniunea Europeană – Republica Moldova încheiat în februarie 2005 avea, în momentul bilanţului (martie 2008), rezultate mai curând modeste. Totuşi, Comisia Europeană s-a păstrat pe o linie voit optimistă (în ton cu “noua politică de vecinătate a UE” – meritorii eforturile în acest sens ale comisarului Benita Ferrero-Waldner!) şi în octombrie 2008 s-a dat un nou semnal încurajator privind viitoarea negociere a unui parteneriat bilateral. Nici o surpriză dacă acest semnal va fi prezentat în campania electorală ca fiind o victorie a partidului la putere. Totuşi, relaţiile R. Moldova cu Uniunea Europeană au fost mai mult decorative decât efective, şi rămâne de văzut cât mai poate dura acest joc al formelor fără fond ce poate duce la decredibilizarea ambilor cvasi-parteneri.

 3. Administraţia Voronin pare foarte aproape de o “soluţie à la ruse” în privinţa regiunii separatiste Transnistria, dar e foarte probabil ca interesele pe termen lung ale R. Moldova să nu coincidă cu aceasta. Conflictul dintre autorităţile de la Chişinău şi autointitulatele autorităţi (separatiste) de la Tiraspol a fost şi rămâne pârghia cea mai simplă şi mai eficientă prin care Rusia păstrează Moldova în sfera de influenţă a “vecinătăţii sale apropiate”[3]. Nu-i nici o surpriză că Moscova nu a recunoscut regimul de la Tiraspol, deşi liderul Igor Smirnov a făcut eforturi disperate în acest sens şi a apelat la precedentele recente numite Osetia de Sud şi Abhazia. Explicaţia? Moscova nu a fost niciodată propriu-zis interesată într-o reglementare definitivă a problemei transnistrene – pentru că de pe urma tensiunilor de pe Nistru singurele avantaje rămân de partea Rusiei, care-şi legitimează astfel prezenţa “trupelor de menţinere a păcii”. Proiectul federalizării republicii are, în istoria recentă, rădăcini adânci la Kremlin: încă din 1992 ministrul de Externe al epocii, Andrei Kozîrev, declara că “este important ca Moldova să renunţe la planurile sale irealiste. Nu înţeleg de ce Moldova ar trebui să fie cu orice preţ un stat unitar, din moment ce ea cuprinde regiuni cu o istorie şi cu o compoziţie demografică aparte, precum Transnistria şi Găgăuzia”[4]. Aceasta era şi esenţa ulteriorului proiect al deputatului rus Dimitri Kozak, din noiembrie 2003: federalizarea R. Moldova, acordarea unui drept de veto Transnistriei şi Găgăuziei în problemele de politică internă şi externă, menţinerea bazelor şi trupelor ruse pe o perioadă de câteva decade, oficializarea limbii ruse. Administraţia Voronin a protestat faţă de acest plan; dar paşi în direcţia reglementării conflictului nu s-au putut face între timp (din moment ce Rusia, repet, nu era interesată) – şi e foarte posibil ca, din considerente electorale, regimul de la Chişinău să vină în curând cu un set de concesii în spiritul viziunii moscovite. De reţinut că Rusia sprijină “integritatea” Republicii Moldova – dar fără vreo legătură cu fruntariile Basarabiei istorice, ci în sensul republicii moldoveneşti staliniste înfiinţate în 1924 şi (cum spune varianta pro-rusă a istoriei zonei) “eliberate” în 1940 de Armata Roşie. O astfel de “integritate” are toate datele unei capcane.

Rămâne de văzut, de exemplu, dacă ea poate servi interesele pe termen lung ale R. Moldova, începând cu procesul ei de integrare europeană. Mi se pare clar că administraţia de la Chişinău – oricare ar fi aceasta, în fapt – nu va putea amâna pe termen nedefinit o discuţie deschisă a locului şi rolului Transnistriei în viitorul republicii. Nu mă refer aici numai la faptul că menţinerea Transnistriei în graniţele formale ale R. Moldova reprezintă pentru Moscova garanţia cea mai bună că acest stat nu va ieşi din litera şi din spiritul “vecinătăţii imediate” ruseşti şi a sferei de influenţă presupuse de acestea. Din perspectiva unei mereu utile “încorsetări” a Ucrainei, Transnistria este iarăşi folositoare mai curând Moscovei decât Chişinăului. În fine, Transnistria, cu rata sa de criminalitate economico-financiară (şi nu numai) constituie un şah etern la adresa oricărei administraţii moldovene şi are datele de a o face pe acesta din urmă mai deschisă la orice dialog cu Rusia.

Drept care cred că este în interesul factorilor politici dar şi al societăţii civile din  Republica Moldova să mediteze serios la posibilitatea unei decuplări a Transnistriei[5] din graniţele statului – fie şi pe o perioadă determinată, timp în care ea ar intra sub un mandat de protectorat cu garanţii internaţionale. În momentul de faţă, Chişinăul nu poate impune, prin eforturi proprii, domnia legii în zonă – după cum nu poate impune nici democratizarea şi demilitarizarea ei. Ar fi de datoria comunităţii internaţionale să-şi asume o sarcină într-atât de dificilă; şi, de ce nu, ar fi o ocazie pentru Uniunea Europeană de a-şi materializa într-un mod foarte concret propria sa “politică de vecinătate”.

Faţă de o asemenea idee, obiecţiile imaginabile sunt numeroase. Se poate vorbi despre populaţia românofonă din zonă (oricum discriminată) sau despre importanţa economică a unor obiective industriale. Totuşi, principala obiecţie este una de ordin politic: în sensul că o forţă politică locală riscă (dacă avansează o asemenea propunere) pierderi de imagine şi acuze de trădare a interesului naţional etc. Şi totuşi, măcar la nivel de scenariu este cu mult mai probabil ca o Transnistrie aflată sub mandat internaţional să-şi poată începe propria odisee a identificării viitorului dorit, în timp ce R. Moldova s-ar putea focaliza cu mai multă dăruire (şi mai multe şanse de succes) asupra propriului proiect pro-european. În fond, rămâne cu totul de văzut de ce interesul naţional al acelei Republici Moldova care se doreşte modernă şi europeană ar depinde de o regiune în care statuia lui Lenin şi marotele lui Stalin se simt încă în cel mai natural mediu al lor.

 – text publicat în revista „Foreign Policy – România”, nr. 8, ianuarie-februarie 2009.


[1] Una dintre ele fiind cea a primarului liberal al Chişinăului, Dorin Chirtoacă, care are şi cetăţenie română dar care a fost ales înainte de promulgarea acestei legi restrictive.

[2] Cazul PRO TV Chişinău (în ultimul deceniu, una dintre poveştile media de succes locale), căruia i se refuză licenţe de transmisie în afara Capitalei.

[3] Conceptul de “vecinătate apropiată” face parte din doctrina militară prefigurată, la începutul anilor ’90, de generalul Graciov (ministrul Apărării în acel moment), potrivit căreia armata statului are rolul de a-i proteja pe ruşii ce trăiesc în afara Rusiei, pe teritoriul fostei URSS. Conceptul a revenit din nou în atenţie după războiul georgian din august 2008.

[4] Interviu acordat ziarului Le Monde, 8 iunie 1992.

[5] Vezi şi Adrian Severin, “Memorandum: Ghid pentru relaţia UE cu Rusia”, în Foreign Policy România, septembrie-octombrie 2008.

4 februarie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , | 2 comentarii