G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

04/dec/2008 Partida se joacă în Ucraina

Partida se joacă în Ucraina

Adrian CIOROIANU

După “războiul de cinci zile” împotriva Georgiei din august a.c., comportamentul Rusiei a stârnit diverse interpretări. Una dintre ele a plecat din surpriza de a constata că ţara sistemului Putin & Medvedev redescoperă valoarea acţiunilor în forţă şi, fără a fi foarte impresionată de acţiunile de protest cu totul predictive ale Uniunii Europene & Statelor Unite, a decis să-şi apere “interesele privilegiate” în ceea ce Kremlinul numeşte “vecinătatea imediată”. O “vecinătate” în care trăiesc cetăţeni rusofoni care în ultimul deceniu şi jumătate au primit (în parte, dar procesul continuă) şi cetăţenie rusă. Deloc întâmplător, aşadar, că Rusia a putut invoca o acţiune de apărare a propriilor cetăţeni aflaţi în zone numite de “conflict îngheţat” precum Osetia de Sud şi Abhazia (ambele regiuni separatiste ale Georgiei), după cum, cel puţin teoretic, ar putea invoca, la nevoie, acelaşi alibi şi în cazul Transnistriei (parte componentă, separatistă şi ea, a Republicii Moldova).

O altă interpretare (cu mult mai apropiată de Moscova, dar care are partizanii săi inclusiv în centre de analiză vestice) spune că deseori Rusia însăşi a fost provocată chiar înainte de instalarea ca preşedinte a lui Vladimir Putin, la începutul anului 2000. Într-un recent text dintr-o proeminentă revistă americană de analize globale, un apreciat profesor de relaţii internaţionale* face un fel de inventar al acestor gesturi ale Statelor Unite care ar fi putut fi interpretate, la Kremlin, ca fiind încălcări ale sferei de influenţă (simbolice sau efective) ruseşti. Bombardarea Serbiei în 1999, prezenţa militară americană în Asia Centrală, disponibilitatea de a pregăti şi dota forţele armate georgiene (precum şi salutarea, de către Occident, a revoluţiei trandafirilor, care în 2003 l-a adus la putere pe Mikhail Saakashvili), extinderea NATO prin includerea ţărilor baltice (acceptată în 1997), mai nou decizia scutului antirachetă din Cehia şi Polonia şi recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo – toate acestea ar fi măsuri care ar fi putut zgândări orgoliul rusesc şi i-ar fi putut face pe ruşi mai sceptici cu privire la bunele intenţii americano-occidentale.

Cele două opinii au un numitor comun: tot mai mulţi înţeleg că războiul din Georgia nu a fost numai o campanie în sine, împotriva unei ţări conduse de un preşedinte pro-american şi educat la Columbia University (Saakashvili, adică) pe care Kremlinul nu-l are deloc la inimă. “Pedepsirea” Georgiei ar fi fost mai curând o declaraţie de principii: Rusia nu mai are încredere în organismele diplomaţiei multilaterale (Consiliul de Securitate al ONU, OSCE etc.); Rusia nu mai are încredere în parteneriatul cu NATO (alianţă în care Georgia dorea cu disperare să intre cât mai curând, tocmai pentru a se proteja de marele său vecin de la Nord); Rusia nu pare a fi foarte impresionată nici de impasul generat în privinţa parteneriatului cu Uniunea Europeană – atâta vreme cât state ale UE, prin contracte separate, se zbat să cumpere gaz la un preţ cât mai bun de la megafirma rusească Gazprom; mai simplu spus, Rusia dă de înţeles că nu mai are încredere în toată acea retorică a colaborării, dialogului, parteneriatelor etc. pe care ne obişnuisem s-o întâlnim în orice frază spusă despre relaţia Est – Vest în noua ordine mondială.

Acum mai bine de un deceniu, fostul consilier pe politică externă al preşedintelui american Carter, Zbigniew Brzezinski ne avertiza (în cartea sa The Grand Chessboard – Marea tablă de şah) că America şi restul lumii occidentale poate au interpretat greşit aşteptările Rusiei de după 1990. Este posibil – spunea Brzezinski – ca Moscova să fi considerat de la sine înţeles ca Rusia să moştenească de facto o zonă de influenţă în aria fostei Uniuni Sovietice şi că ea a sperat că Statele Unite sau NATO nu se vor opune acestui lucru. Altfel spus, Kremlinul se aştepta ca foştii săi adversari din Războiul Rece să respecte, în mod tacit, o minimă deferenţă şi să nu se apropie foarte mult de graniţele de altădată ale URSS. Rezultatul: imediat cum au scăpat din chingile totalitarismului comunist, multe dintre statele fostului lagăr socialisto-sovietic (inclusiv România) s-au îndreptat spre modelul politic, social şi militar occidental (chiar dacă în toate aceste state – România y compris – se aflau destui agenţi de influenţă pro-ruşi, în bună parte anesteziaţi însă, în primii ani ’90, de haosul ce putea stăpânire pe ţara lui Boris Elţîn).

Politica actuală faţă de fostul său “teren de joacă” confirmă această dezamăgire rusească. La ora la care scriu, în Estonia este în desfăşurare o anchetă privind un înalt funcţionar local care ar fi predat “unei puteri străine” (al cărei nume nu e dezvăluit) secrete de stat, unele legate de NATO. Acum nici doi ani, Estonia era victima unui atac informatic (nerevendicat de cineva) şi rămâne de văzut dacă era o simplă coincidenţă că acest atac era simultan cu un incident diplomatic declanşat de dezasamblarea unei statui a soldatului sovietic din Tallin, capitala Estoniei. Cu câţiva ani în urmă, Rusia a închis temporar conducta de gaze spre Lituania, sub pretextul unor revizii tehnice. Polonia, Serbia, Republica Moldova, România, Kazahstanul ş.a. – toate au propriile lor semnale primite, într-un fel sau altul, din Rusia (cărora le-au răspuns mai mult sau mai puţin inspirat!).

Dar partida principală, în acest moment, se joacă în Ucraina – acolo unde procentul partizanilor unor relaţii privilegiate cu Rusia este în balanţă cu cei ce-şi doresc apropierea de Occident. Nu trebuie să fii specialist în relaţii internaţionale pentru a înţelege efortul pe care Rusia ultimilor patru ani îl face pentru a recăpăta controlul asupra acestui stat – mai ales de când preşedintele Iuşcenko şi alţi exponenţi ai elitei reformatoare ucrainiene au început să vorbească deschis despre dorinţa lor de a-şi conduce ţara spre umbrela de securitate a NATO. Să fie oare o simplă întâmplare că tot de atunci atacurile, mai cu seamă interne, la adresa preşedintelui Iuşcenko au sporit în intensitate? Fără controlul Ucrainei, ambiţiile “imperiale” ale Rusiei nu au fundament – scria Brzezinski. De meditat asupra acestei supoziţii geopolitice şi de urmărit evoluţia de acolo, în imediata vecinătate nord-estică a României.

(text publicat în „Scrisul românesc” nr. 11, noiembrie 2008)

Anunțuri

4 Decembrie 2008 - Posted by | Geopolitica | , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: