23/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (VII)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU - episodul 7/7

Şi astfel am ajuns în dimineaţa despre care de fapt doream să scriu: cea de sâmbătă 23 decembrie 1989. Ea distilează pentru mine tot ce poate fi mai imprevizibil, mai aţâţător şi mai tragic-spectaculos într-o revoluţie. La mijitul zorilor magia se mai disipase şi ne apucase oboseala. De la Casa Studenţilor am mers spre casa unui camarad de ultimă oră, la timp pentru a bea o cafea şi a asculta radiojurnalul Europei libere de la ora 6.00 (sau 7.00?). Apoi am plecat, singur, spre casă – pe lîngă Biserica Sfinţii Apostoli, coborând pe străzile Ulmului şi Nerva către Piaţa Chiriac. Mă apropiam de casă, priveam şi nu-mi venea să cred: în lumina incertă a dimineţii, spre orizontul de Sud, al Parcului Romanescu, curgeau roiuri albe de gloanţe trasoare.

Şi atunci mi-am spus: asta înseamnă o revoluţie – ca o generaţie care a crescut vorbind despre pace şi despre dezarmare să se trezească brusc cu gloanţe plutind pe deasupra casei părinteşti şi să simtă în nări, la o adiere venind dinspre parcul în care ai plimbat primele puştoaice, mirosul sărat-piperat al prafului de puşcă. Străzile erau pustii. Şansa mea a fost că nu am trecut pe lîngă vreo unitate militară. Tot la acea oră, pe alte străzi, colegi de generaţie mureau stupid – împuşcaţi pe când veneau spre casă de la obiectivele pe care “le păziseră”.

Ajuns la ai mei, am promis ca data viitoare, dacă va mai fi vreo revoluţie şi dacă-mi voi mai petrece noaptea cu ea, măcar voi suna acasă. Apoi tata a mers la chioşcul de ziare şi s-a întors fluturând o foaie: ediţia nr. 13909, din anul XLVI a cotidianului Înainte (devenit peste noapte organ al consiliului judeţean Dolj al FSN), în doar două pagini, unde, pe verso, împungea pagina şi textul meu, dus cu bâtele la tipografie în seara precedentă. În tot ziarul, doar două semnături: a mea şi a altui (bănuiesc) tânăr, autor al unei poezii. Abia mai târziu aveam să pricep că Ceauşescu fugise, dar revoluţia nu se terminase – şi nici revoluţiile ca atare, pentru că tricotezele nu dorm niciodată. Aspazia stă ascunsă pe undeva, sub un alt nume, aşteptând un nou gâde, o nouă revoluţie şi un alt gât cu vedere spre piaţă.

Apoi, spre sfârşitul acelei dimineţi de sâmbătă am adormit, cred, mulţumit. Căzuse dictatorul, TVR părea a fi inaugurat un program non-stop şi eu debutasem în presa de mare tiraj – ce-ţi poţi dori mai mult de la o simplă zi de vacanţă?! 

_________________________

Acest text va fi publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, nr. 72, iarna 2010